Tecentul volum de poezii al lui Ioan T. Morar, Toba de piatră, se alimentează dintr-un sentiment persistent al acelei valori care, în lumea de azi, este tot mai des invocată în legătură cu definiția omu lui: memoria. Memoria propriu-zisă, indivi-duală, în absența căreia omul își pierde identi tatea, și memoria colectivă, socială, națională sau religioasă, în absența căreia o comunitate își pierde orice rațiune de a mai exista. Refuzul de a aborda anumite probleme din trecut poate compromite nu numai prezentul, ci și viitorul, dând o cu totul altă dimensiune dictonului biblic: „Părinții au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinții.“ O poetă contemporană spaniolă, Alicía Aza Campos, chiar spune într-un vers al ei: suntem (numai) atât cât memoria ne permite să fim. Nu întâmplător, din cele patru cicluri ale culegerii, cel dintâi se intitulează chiar (Memoria), următoarele fiind (Peștera), (Templul) și (Îndoiala).
Nu mă miră deloc acest popas liric persistent al lui Ioan T. Morar, soldat cu un întreg volum, construit mai mult sau mai puțin în jurul temei memoriei. Trăitor deja de mulți ani în Diaspora, poetul este – pentru cei care îi cunosc personalitatea artistică și dincolo de prestațiile din grupul Divertis – un creator profund, care-și ascunde sensibilitatea sub masca zâmbetului, și un scriitor înzestrat nu doar cu acuitatea observației naturii umane, ci și cu un bun bagaj de cunoștințe teologice. La prima vedere știu că pare improbabil, însă lectura atentă a poeziei și a romanelor sale atestă că, deși nu face paradă, cunoștințele sale biblice sunt ample, bine asimilate, subîntinzând o viziune de existență mai degrabă tragică decât comică, aparținând unui creator care are o latură religioasă. Poezia sa, în tot cazul, nu e deloc o versiune actuală a lui Topîrceanu: dimpotrivă, cel care, de pe scenă, ne amuză cu scheciuri și replici de un umor nebun, pe pagina de hârtie e un liric. Nu numai distanța față de țară și dilemele pe care i le pune integrarea (sau nu) într-un mediu străin alimentează, așadar, o poezie ce meditează în jurul marii necunoscute care este memoria.
Mi-a plăcut întotdeauna fi rescul cu care Ioan T. Morar abordează asemenea teme și întrebări mari, cu încărcătură filosofică sau culturală intrinsecă, fără să fie pedant sau livresc. Nici poeziile din Toba de piatră nu fac excepție. „Am ajuns într-o țară/ pe care nu am visat-o/ într-un ținut/ pe care nu ni-l amintim/ am ajuns/ într-o patrie întunecată/ unde ploile au drept de veto“, spune el într-un poem, Amintirea e o streașină, care poate fi conside rat o artă poetică sui-generis. Amintirea invocată nu este însă nici nostalgie, nici fantezie nea gră, ci proiecție a unui viitor implacabil: „(la fel cum în vechi me/ măruntaiele păsării/ știau totul despre viitor,/ noi credem că trecutul/ va fi o peșteră unde/ ne mai putem ascunde)“. Prin urmare, întoarcerea nu poate fi, la rândul ei, decât tot una imagi nară, sau mai bine zis o descompunere a stării lirice în imagini luxuriante, subliniat fanteziste: „Ne-am întors/ de unde nu am plecat:/ o fereastră sălbatică/ prin care intră/ o lumină sălbatică/ un zeu șovăitor/ predicând vrăbiilor/ un leu făcând din răgetul lui/ o scară către cer“. Strofa finală urcă poemul în metafizic, proiectând cumpăna memoriei pe canavaua condiției umane înseși, absența rădăcinilor penalizând creșterea, iar incertitudinea orizontului afectând, invers, aceste rădăcini. Corolarul existenței tranzitorii – specifică, într-o măsură tot mai mare, evului nostru postmodern și, zic unii, postumanist – este pierderea identității: „Ca o iederă/ care nu-și mai amintește/ vom plânge pe zidurile/ altor cetăți/ Apoi ne vom stinge/ într-o peșteră/ în care au desenat alții“.
Tema pierderii identității, ca urmare a dereglării circuitelor memoriei, este declinată în alte și alte texte, în care pătrund ca niște fantasme simboluri tulburi ale morții, dar și reprezentări explicite ale delirului istoriei: „Tot mai puțini suntem cei care credem/ că principiile ne sunt datoare/ că vom putea să ascundem în cărți/ placenta incertitudinii/ moneda de aur pentru pus pe ochi/ luntrea de unică folosință// Un coș de fum ne va duce spre ceruri/ Vom pluti zile în șir:/ un stol nehotărât/ apoi ploaia ne va aduce înapoi/ ca pe o funingine învinsă/ care nu-și mai aduce aminte/ că s-a hrănit cu lapte.“ În această derivă identitară, înseși legile firii, spațiul și timpul sunt răsturnate, într-o viziune tulburătoare, limpede exprimată în versuri lapidare: „Vom fi ce nu am mai fost/ Vom fi țărână fără gravitație“.
În general, Ioan T. Morar se învârte, în Toba de piatră, în jurul unor teme și motive clasice, cărora le dă o altă interpretare, lirică și afectivă. Se naște astfel o poezie complexă, polifonică, dar fără a fi una explicit cultural-baladescă, în maniera poeților de la „Echinox“, să zicem. Mici ecouri ale unor formule biblice, aluzii și false echivalențe simbolice întrețin atmosfera de meditație lirică, inducând poemelor o tensiune tragică subiacentă: „Am adus pe sandale/ Praful altor imperii/ Și în desagă câte o piatră/ Din cetățile care nu mai sunt/ Am obosit pe drumuri prea drepte/ Am crezut în zeii/ Care au venit cu noi/ Și n-au mai plecat.“ Meditațiile pe tema memoriei care se preface în moarte, totuși, nu au ton clasic și nici nu evocă, intertextual, poezia mai veche pe tema fugit irreparabile tempus. Remediul carpe diem este asumat cu jumătate de gură, ca o promisiune fragilă: „Fiecare popas e o altă pa trie/ O iarbă care va acoperi tre cutul/ Fiecare înserare a stins un imperiu/ Au mai rămas în cetate/ Doar negustorii de fructe/ Și cântăreții din harfe// Glorie po lenului/ Glorie polenului/ Toate livezile/ pe lângă care am trecut/ Au spus asta/ Suntem ca fructele:/ trăim o singură dată“.
Tema memoriei este, în volumul de față, strâns asociată cu cea a morții, față de care re pre zintă de fapt o ridicare la pu tere, de la individual la paradig mă. Neîndoielnic că spaima de moarte antrenează meditația pe marginea a ce rămâne, care la rândul ei coboară discursul poetului către bolgiile lui ce suntem. Este punctul în care are loc kenoza lirică, iar ars moriendi se preface în ars scribendi: „Suntem pământ/ care se va odihni în pământ/ ne-au îngropat placenta/ ca să ne aștepte cineva acolo// Mai întâi a fost pasărea/ o inimă roșie/ Mai întâi a fost iarba/ o patrie verde/ – apoi ne-am pierdut aripile/ ca să putem scrie“. Me-tamorfoza nu rezolvă, însă, dilemele și mai ales nu vindecă rănile sufletului celui care scrie, neputând îndepărta altceva decât spaima de „marea trecere“, nu și trecerea însăși: „Am bagajele pregătite/ la ușă/ nu am uitat ni mic/ (înăuntru sunt câteva lu mânări/ o colecție de regrete/ mo nedele pentru pus pe ochi/ fotografii din care lipsesc foarte mulți/ un calendar unde/ am tăiat zilele cu pixul/ ultimul costum)// nu mă tem/ am bagajele pregătite/ la ușă“.
Nu toate poemele din volum – în special din cea de-a doua jumătate, și mai ales cele din ciclul intitulat (Îndoiala) – sunt la fel de bine realizate. Aș acuza excesul de notații în care poetul „rezolvă“ textele prea apăsat biografice, notații care sunt când inspirate, când… mai puțin. Pe ansamblu, Toba de piatră nu mi se pare la fel de unitar și de bine structurat ca volumul precedent, Când plouă mă numesc altfel (2021). Viziunea limpede din primele două cicluri, (Memoria) și (Peștera), se tulbură și se întunecă în ultimele două, poate și sub impactul filonului tragic care o subîntinde. Însă și aici, în plin registru autobiografic, întâlnim piese antologice, cum ar fi Ziarul de mâine, în care poetul își transfigu rează suferința concretă într-un soi de epitaf ce sintetizează condiția umană de pe meridianul nostru: „Am crezut tot ce am citit/ Am trăit cu știrile voastre/ am scris cu literele voastre/ am ținut în brațele mele/ tot ceea ce eu nu am fost/ viața mi-au comparat-o/ în fel și chip/ «să fii ce trebuie»// am crezut tot ce am citit/ inima mea să o înveliți/ într-un ziar“.
Prin brevilocvență, prin subtilitatea aproprierii unei/ unor teme universale, prin lirismul de adâncime, avem în Toba de piatră un nou capitol din opera unuia dintre cei mai interesanți poeți români de azi. Vocea sa distinctă se păstrează și aici, într-un discurs mai fracturat, atins de conștiința suferinței, dar de un lirism adânc, autentic.