Făptaşul
S-ar fi putut crede că e doar un biet lanţ de paie
cu care el – să-i zicem, pentru început, făptaşul –
s-a legat de un gard sau de un zid şi, uite aşa, legat,
scria cu degetul arătător cuvinte în aerul pământiu
(fără diamante) ce-i tremura uşor ca un nimb întunecat
puţin peste creştet. Unii trecători spuneau că ar fi văzut
deasupra lui, printre alte semne neînţelese, cuvinte bizare
precum: libertate, lumină, adevăr. Alţii spuneau
că e un tip plecat cu sorcova-vesela şi că ar scrie
versuri, cică poeme, cu degetul arătător, în aerul
din faţa lui sau de deasupra.
Nimeni nu pricepea, însă, de ce se legase
de acel gard sau zid sau doar de mesteacănul uriaş
din faţa zidului (iată, erau deja mai multe enigme…)
Oricum, oamenii treceau, priveau, murmurau câte ceva
în bărbi, apoi plecau mai departe, aveau treburi
mult mai importante decât să se întrebe ce-o mai vrea
şi nebunul ăsta cu privirea lui, atât de nefirească,
ce-o mai vrea cu lanţul ăla barosan cu care se legase
de zid şi – ştii ceva ? – ia să ne mai lase în pace dumnealui
cu degetul lui arătător cu care, vezi Doamne, scrie versuri,
cică poeme, în aerul (pământiu), de deasupra,
cu sau fără diamante.
***
Don Quijote va fi salvat cândva poezia (oare lumea?)
în bătălia lui hilară cu morile de vânt
sub coiful lui de tinichea
şi încă – nimeni nu-l vede, nimeni nu-l mai știe –
o duce cu el fericit mai departe, mult mai departe
decât o pot blasfemia, decât o pot îngropa
sub ruine războinicii mileniului, lansatorii
obscuri de supercriminale rachete,
liderii demonici pe care-i însămânţează
încolo şi încoace pe harta lumii
furtunile istoriei și-apoi îi spulberă
în propriul lor marş – al cenuşii – victorios
şi grotesc, cadenţat de fanfara nimicului,
de trâmbiţa apocalipsei globale.
***
S-a închis deja la farmacia
din colţ doar zăpada sclipește
cu maximă violenţă sub lumina
felinarelor din piaţetă. Se disting
bufnituri. Țipete. Câteva siluete
aleargă fosforescente în toate
direcţiile și icnetele lor
tocmai se sting se preling
în bătaia clopotelor
care cheamă argintiu
la vecernie
***
Diminețile tale nocturne
jos în parcare e liniște
neclintire. porumbei veșnici
ciugulesc te miri ce printre
limuzine. cad frunze galbene
ochii tăi le însoțesc până la
tăcerea asurzitoare din tine
de jur împrejur. bifezi printre
crengile tot mai goale mai negre
prezentul trecutul și viitorul.
***
Ne făceam semne neînţelese
pline de-nţelesuri
Mi-ai zâmbit enigmatic – surâsul
Giocondei oare? – și mi-ai fluturat
o umbreluță multicoloră de pe celălalt trotuar
vizavi de chioşcul de ziare
Între noi lunecau limuzine
în toate direcţiile şi câţiva fulgi imenși
păreau să stagneze ireal
peste capetele intrigate
ale pietonilor
Târziu când traficul s-a liniştit
(de-o parte şi de alta)
când trotuarul a dispărut
(de-o parte şi de alta)
sub albul fosforescent-albăstrui al zăpezii,
ei bine, ca prin minune,
nici urmă de tine, nici urmă de mine.
Vălmășag
Te-ai drogat toată noaptea cu poeme
post-trans-umaniste la o bețivăneală anostă
cu cei ce vin din urmă cu viteza lor juvenilă.
Te întorci pe vreme de moină
strălucesc în urmă parcă triste și singure
liniile de tramvai. Bacovia cu braţe paterne
scheletice te duce de mână pe străzi habsburge
cărora le tot pierzi sensul și capătul în ceață
în burniță. și brusc în copilărie.
Prin termopane te urmăresc siluete
subțiri cu sâni dolofani. se aud
înfundat râsete isterice țipete lacome.
verbe obscene te ajung pe trotuar –
e noaptea de Halloween.
Te însoțește fidelă o teamă secretă
fără obiect. te prelingi saluți în fine din mers
primele mijiri eterice ale dimineții. invoci
mental sau mecanic ca pe-o rugăciune
conotațiile ei mereu inedite.
și iarăși asiști – deja spre capătul orașului –
la nașterea lumii pe lume.
***
și florile astea de un galben ftizic
învelite în celofan cu petalele lor în alertă
receptând mesaje indescifrabile în aerul iernatic
al camerei și cărțile astea învălmășite postmodern
într-o muțenie impecabilă pe rafturi deja povârnite
și în sfârșit trandafirul ăsta japonez ce și-a deschis
neverosimil de indecent floarea roșie ca un sex
rușinos de copilă tocmai acum și aici
în această ordine prestabilită a lucrurilor
și din când în când zbârnâitul ludic al telefonului –
se zice că poate fi soarta dincolo
la celălalt capăt al firului
***
Există un nimic asurzitor
se tot adună. tu vei scrie: așadar
se întorc anotimpuri. cineva își rotunjește
viața scrijelind poema din urmă.
nu vei afla niciodată de unde să începi
unde să pui punctul. uneori inima se oprește
brusc pe linia de demult a cerului.
aici și acum e doar o lume a încălzirii
globale. memoria e doar un câine scheletic
și rebegit rătăcind prin cotloane doar de el
cunoscute. adulmecă linge urme de sânge de pași
exotici zvâcnind departe și cald sub primele
frunze de toamnă. aurind aiurind aerul.
(Călătorie)
Prin geamul lovit de fulgi nătângi
vedeai celălalt tren staționând pe linia cealaltă
în lumina difuză a felinarului pe care
tocmai îl ridica la cer impiegatul și dintr-odată
n-ai mai știut care din trenuri s-a urnit
înghițit violent în tunelul nopții și care a încremenit
în gara atât de pustie încât doar felinarul
insista să atârne singur și fantomatic în spațiu
fără să-l țină vreo mână iar în celălalt tren
ce parcă rămăsese pe loc călătoreai deja
în plină viteză spre gara finală.