O seară de ianuarie la Teatrul Național din București, în sala Pictura. Premiera unei piese de Slavomir Mrožek, mai puțin jucată până acum pe scenele noastre, În largul mării. Trei inși salvați pe o plută dintr-un naufragiu. Început de Shakespeare, v. Furtuna. Continuare de secolul 20. Ba și de 21?! Au, la început, înainte de desfășurarea din fața noastră, de toate, pe pluta aia, geamantane vechi, din alea fără rotile, ba chiar și un imens cufăr, în care se pot bănui multe bunuri de consum. Felix Alexa, un regizor care demonstrează că știe despre ce e vorba în literatura veselă și tristă a scriitorului polonez, a abordat piesa din toate unghiurile posibile, ridicol, tragic, pe scurt absurd. În fond, personajele din largul mării sunt un alt fel de emigranți, ceva mai rătăciți chiar decât anonimii (AA și XX) din piesa omonimă. Emigranți fără voie într-o lume unde poți deveni canibal, tot fără voie. Slavomir Mrožek își trimite spectatorul informat, poate, la celebrul tablou „Pluta Meduzei“ (Géricault, 1819). (Nici o legătură cu Meduza, personaj terifiant din mitologia greacă.)Tabloul înfățișează, acolo, în Louvrul pe cale de renovare, imaginea terifiantă a tragediei supraviețuitorilor de pe vasul „Meduza“, salvați pe o plută, care din a patra zi a foamei încep să-și mănânce camarazii, ce-i drept morți deja și nu uciși chiar de ei în acest scop.
În drama mrožekiană spectatorii sunt proiectați în zona unui absurd semnificativ, unde am putea încadra și Rinocerii lui Eugène Ionesco (dramaturgul polonez a fost numit uneori „un Ionesco polonez“). Povestea celor de pe pluta anonimă, dar până la urmă și mai interesantă așa, în semnificația sa, debutează în momentul când foamea face să încolțească în oameni canibalul, adică neomul. Boris Cyrulnik, un psihanalist și scriitor atent la uman, afirma recent că nu există oameni născuți inumani, doar că anumite împrejurări îi pot duce pe unii la comportamente dintre cele mai monstruoase. Toți suntem, așadar, ca să parafrazez un personaj caragialesc: „mai mult sau mai puțin umani“. În tabloul lui Géricault, naufragiații de pe plută sunt surprinși de o teribilă furtună. În piesa lui Mrožek, dimpotrivă, cele trei personaje masculine, Grasul (Victoria Dicu), Mijlociul (Șerban Pavlu) și Slabul (Emilian Mârnea) rămân umani, dacă pot să mă exprim așa, marea e liniștită, doar fumegă împrejur, din rațiuni strict scenografice (Ștefan Caragiu). Cei trei interpreți ai scenei de canibalism proiectat, plus poștașul (Eduard Cârlan) și lacheul (Andrei Finți) care apar în aburii din jurul plutei, amplifică efectul de absurd, prin naturalețea cu care se comportă. Dar se naște astfel și semnificația de dincolo de ceea ce vedem pe scenă, sensul aparent, ascuns, pentru firile culturalmente inocente.
„Mâncatul omului de către om“ este un fapt de actualitate, spune un personaj al lui Mrožek, în fapt un exponent al lumii contemporane. Până la urmă, celui ales pentru a deveni ceea ce nu părea normal în ordinea logică a lucrurilor, adică o masă copioasă, i se inoculează de către ceilalți doi flămânzi – nu că viitorul nutriment (sic!) nu ar fi fost flămând și el, ba chiar el e cel care lansează tema foamei violente – ideea că trebuie să se sacrifice, devenind astfel erou și martir. Iar el nu doar că își acceptă soarta, ci plusează, și-o asumă ca destin glorios. Parcă auzi pledoariile de lemn ideologic despre viitorul luminos, în vederea căruia trebuie să ne acceptăm soarta, cu mândria de a deveni eroi. Parcă auzi și alte detalii ale aceleiași ticăloșii comunistoide menite să mascheze, de fapt, o lăcomie nenumită, în numele căreia se instaurează dictaturi oribile, drapate în tot felul de steaguri, ba roșii cu stea, ba, tot roșii, dar cu zvastică, ba… și așa mai departe. Absurdul este aici în slujba, nu a patriei, nu a omului (nou), ci în slujba unor sensuri pe care, dacă n-ai ochelarii potriviți, nu le vezi. Vezi cazul tinerei, probabil inocente cultural, care-și întreabă partenerul la finalul spectacolului, dacă personajul ăla gras, femeia aia era canibală, nu-i așa? Ei, cum să-i vorbești unei asemenea persoane, totuși dusă la teatru, despre absurd, parabolă și sensuri de dincolo de ceea ce se vede pe scenă? Parcă o aud întrebând cu aceeași naivitate culturală (că-n alte zone ale vieții se va fi descurcând poate mai bine) după o reprezentație a Rinocerilor lui Ionesco: „Dar ăia sunt rinoceri? Că la televizor rinocerii arată altfel“. Și cum să-i explici ce-i aia „ad litteram“ și ce-i aia absurd și alegoric? Sau ce-i aia parabolă (în artă, nu în geometrie)… Cât despre vreo semnificație a acestui absurd nici nu poate fi vorba!