Cu alte cuvinte, demult, foarte demult, înțelegerile, căsătoriile și conflictele dintre conducătorii triburilor germane stabilite între Dunăre și Rin erau mereu povestite în versuri, poemul cel mai cunoscut fiind Cântarea Nibelungilor. Cum am văzut, în acest poem, viteazul prinț nibelung Siegfried din Xanten se căsătorește cu frumoasa Kriemhilda, sora lui Gunther, regele Burgundiei. În schimb, Siegfried îl ajută pe Gunther să o ia de nevastă pe neînduplecata islandeză Brunhilda, care nu se lasă iubită de Gunther decât după ce Siegfried, pe întuneric, în miez de noapte, o silește să se supună, fără ca ea să-și dea seama că nu soțul ei a învins-o, ci cumnatul lui. Cu această ocazie, Siegfried îi ia Brunhildei sutienul și un inel de pe deget și îi povestește propriei lui soții, Kriemhilda, ce s-a întâmplat.
Cu ani de zile mai târziu, la o ceremonie la Worms în Burgundia, Kriemhilda o umilește pe Brunhilda declarând în public că Siegfried e cel dintâi care a făcut dragoste cu ea. Brunhilda jură că nu e adevărat, cele două femei se ceartă, iar Kriemhilda îi arată Brunhildei sutienul și inelul luate de Siegfried. Jignită, deprimată, Brunhilda îi explică lui Hagen din Tronek, vasal fidel al lui Gunther, ce s-a întâmplat, iar acesta îi promite că o va răzbuna. Deci într-o conversație cu Kriemhilda Hagen, după ce o asigură că îi este fidel și ei și soțului ei, o întreabă cum ar putea să prevină, în războiul iminent împotriva Saxoniei, o lovitură de spadă care l-ar putea atinge pe Siegfried. Kriemhilda, imprudentă, îi destăinuiește „lucruri care ar fi fost mai bine să fie lăsate deoparte“ (cum șoptește poemul), anume că atunci când Siegfried, cu ani în urmă, a ucis dragonul și s-a scăldat în sângele lui, astfel devenind invulnerabil, o frunză lată de tei i-a căzut între umeri. În acel loc, unde sângele dragonului nu l-a atins, el poate fi rănit. Hagen o roagă pe Kriemhilda să coasă un mic semn pe îmbrăcămintea lui Siegfried, ca să știe unde va trebui să-l apere. Kriemhilda e de acord.
Bătălia cu saxonii fiind o minciună, Gunther și Hagen îl invită pe Siegfried la o vânătoare de urși, mistreți și zimbri în pădurile burgunde. Când la plecare Siegfried își ia rămas bun de la Kriemhilda, ea, neîndrăznind să-i mărturisească ce i-a spus lui Hagen, îl roagă plângând să nu se ducă. De ce? Pentru că noaptea trecută, într-un vis, ea a văzut doi mistreți fugărindu-l pe o câmpie cu flori însângerate, iar în alt vis doi munți s-au prăbușit peste el, iar ea l-a pierdut din vedere. Siegfried însă n-o ascultă, o îmbrățișează și pleacă. „Vai (se vaită poemul), ea nu-l va mai revedea în viață“.
La vânătoare, neînvinsul Siegfried doboară un elefant, apoi un leu, un zimbru, un elan, patru bouri, un cerb gigantic și un vier. În sfârșit, un sunet de horn îi cheamă pe vânători la cabană. Pe drum Siegfried întâlnește un urs, se dă jos de pe cal, îl fugărește, îl prinde, îl leagă de șea și se îndreaptă călare spre ospățul pregătit la marginea pădurii. Ospătarii și cele mai bune mâncăruri îi așteaptă pe vânători, dar paharnicii și vinul – nicăieri! Nimic de băut? strigă Siegfried însetat. Hagen susține că din greșeală vinul a fost trimis în altă parte și se oferă să-i conducă pe cavaleri la un izvor de apă limpede, nu departe. Toți participanții se bucură, Siegfried în special. Ajunși la pârâu, Siegfried, politicos, îl lasă pe regele Gunther să se intindă pe mal și să bea cel dintâi. Apoi Siegfried se apleacă și bea și el, iar Hagen, pe la spate, îi înfige sabia în punctul vunerabil și o ia la fugă. Sângele țâșnește, Siegfried nebun de furie face câțiva pași după Hagen însă pălește, nu se mai poate ține pe picioare și se prăbușește printre florile acum stropite de sângele lui. Ultimele cuvinte ale lui Siegfried i-o dau pe Kriemhilda în grija regelui Gunther, fratele ei. Participanții la vânătoare promit să ascundă crima lui Hagen, dar acesta declară că nu-i pasă dacă femeia care a jignit-o atât de crud pe Brunhilda va afla adevărul.
Deznodământul, rândul viitor.