Viața lui Ioan Budai-Deleanu s-a scurs între reperele geografice majore formate de localitățile Cigmău, Viena și Lvov. Îl parafrazez pe Ion Creangă, spunând că nu trebuie să ne pară lucru de șagă: de la Cigmău la Viena este cam tot atât cât este de la Viena la Cigmău, dar și până la Lvov. Iar de la Lvov la Viena este cam tot atât cât este și până la Cigmău. Rezultatele măsurătorilor topografice arată astfel: 730 km (Cigmău–Viena), 790 km (Viena–Lvov) și 630 km (Lvov–Cigmău). Se pare că, trăind mereu cu impresia că este plecat în „nemernicie“, oriunde ar fi ajuns, Ioan deleanu (adică cel din partea de sus a satului) nu s-a simțit nicăieri acasă, ci doar într-o locuință cu destinație modestă, ridicată ca de un om venit din alte părți.
Această stare de fapt o indică, în mod predestinat, și numele purtat: „În limba română, Buda, cunoscut ca toponim și nume de familie, are la bază apelativul budă, răspândit cu deosebire în Moldova și Transilvania, cu sensul de «construcție rudimentară de lemn, cu destinație modestă, colibă, sălaș, cușcă», de origine nord-slavă (polonă, cehă, slovacă); […] .// Pătruns în arealul românesc de nord (Moldova și Transilvania), termenul a devenit rapid din simplu apelativ budă un toponim[,] Buda, ca nume de sat. La început va fi fost o simplă colibă, ridicată de un om venit din alte părți, pentru sine și familie, după care, înmulțindu-i-se neamul, s-a ajuns la un adevărat sat, cu acest nume. […] Oricum, forma Budai este numai ardelenească și a apărut chiar și la acei «Buda» veniți din Moldova și stabiliți în Transilvania (s.a.)“ (Mihai Mitu, Viața lui Ioan Budai-Deleanu, Saeculum I.O., București, 2017, pp. 22-23). Și poemation-ul eroi-comico-satiric Țiganiada este structurat în jurul motivului drumului și al nestatorniciei în așezare.
„Ca să sune mai cilibiu“ (vorba lui Budai-Deleanu), Marin Sorescu scria cândva un text cu satisfacția de a fi găsit noi încifrări la descifrarea Țiganiadei, dar îi scăpau de sub condei, fiind în totală necunoștință de cauză, următoarele două fraze despre apariția capodoperei: „Eu cred că a scris-o în glumă, de dragul câtorva prieteni intimi, ca să se amuze și să-i amuze, cum va face mai târziu Urmuz, spre a se distra și descoperind din greșeală absurdul. Budai-Deleanu dă din greșeală peste genul literar amestecat, așa cum sunt lucrurile românești, contradictorii și vărgate, vârâte unele în altele bune și ele, molipsindu-se între ele până la derută și confuzie: răul e bun și bunul e foarte rău și invers și tot așa până la amețeală.“ („Noi încifrări la descifrarea Țiganiadei“, în „Revista de istorie și teorie literară“, nr. 2/1984, p. 118).
Lucrurile sunt mult mai profunde decât credea autorul ciclului La Lilieci despre „jucăreaua“ al cărei autor nu a dat deloc din greșeală peste genul amestecat. Dimpotrivă, cel mai mare poet al nostru de până la Eminescu a avut o profundă responsabilitate față de tot ceea ce a scris, reușind astfel să confere poeziei românești conștiința de sine și să înlăture confuzia existentă până atunci între retorică și poetică. Cele două variante ale Țiganiadei stau mărturie pentru spiritul critic avut față de propria creație. Un alt exemplu este ilustrat de „Prefația“ la Lexiconul românesc-nemțesc, unde autorul dovedea o conștiință de întemeietor atunci când scria: „Cu aceste eu mi-am împlinit toată datoria. Pus-am temeiul culturii, alcătuind acest lexicon și o noao gramatecă, care va ieși deosăbit în tipariu.“ (Opere, Academia Română, F.N.S.A. – Muzeul Național al Literaturii Române, București, ed. de Gheorghe Chivu și Eugen Pavel, 2019, p. 686).
Oricâți prieteni intimi ar fi avut Ioan Budai-Deleanu la Lvov (sau Lemberg), capitala Galiției, aceștia nu au știut nimic despre îndeletnicirile scriitorului, care și-a văzut liniștit de creația sa în atmosfera austeră a camerei de lucru, ostenind la tot felul de manuscrise. Contrar zarvei neîncetate existente în Țiganiada, „singurul dintre latiniști care se dedică frivolității artei“ (G. Călinescu) a păstrat o tăcere mormântală asupra scrierii, atât în anii cât a lucrat la aceasta (aproape două decenii pentru cele două variante), cât și după aceea, timp de opt ani, până la sfârșitul vieții. În corespondența privată și în petițiile oficiale în care cerea de obicei ajutor pecuniar pentru publicarea manuscriselor sale, erau detaliate proiecte de lucrări lingvistice și istorice, indicându-se multe titluri, dar nu se aducea în discuție nimic despre „jucăreaua“ lui. Gratuitatea era simulată în privința acestei lucrări de taină, scrisă pentru „a amăgi vremea în ceasurile mâhnicioase“.
Ioan Budai-Deleanu a trăit mai mult de jumătate din viață la Lvov-Lemberg, într-un context revoluționar creat de patrioți exilați, coborâți din nordul Poloniei dezmembrate, ce au pus în circulație cărți și idei de proveniență masonică franceză, reînființând și cluburile iacobine – ceea ce a provocat un val de represiune dictat de la Viena. Johann Buday era supravegheat de poliția imperială, pentru că își manifestase în mod deschis atașamentul față de mișcările revoluționare ale patrioților polonezi din Galiția și față de carbonarii italieni. Mihai Mitu, care a dedicat o viață întreagă studiului operei și vieții marelui scriitor, era de părere că am putea admite, în lipsa documentelor, doar ipoteza că el era la Viena „mason fără șorț“ – adică un profan care se pregătea pentru inițiere, având un comportament și o filosofie apropiate de cele ale masonului autentic – sau „mason calificat la vedere“ (adică fără a participa la ceremonia de inițiere).
Prin urmare, Budai-Deleanu a rămas doar un „tovarăș de drum“ (apelez la expresia leninistă) care nu intrase „în adormire“ în drumul spre Lemberg. Acolo, la marginea de imperiu, el a fost inițiat „…în loja Phönix zur runden Tafel din Lemberg, aflată sub jurisdicția marii Loje Naționale a Austriei (ca obediență a lojii provinciale a Galiției), lojă controlată de «montaniștii» lui Robespierre și dedicată până în 1794 iacobinismului francez“ (Radu Cernătescu, „Divina țiganiadă“, în Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2010, p. 65). În 1794, Curtea de la Viena a declanșat o represiune cruntă împotriva mișcării iacobine, francmasoneria fiind scoasă în afara legii. Poliția a supravegheat orice mișcare suspectă și a interzis dreptul la adunare liberă în toate colțurile imperiului, inclusiv la Lemberg. De aceea, ideile revoluționare subversive din Țiganiada se impuneau a fi mascate sub aparențele unei scrieri alegorice. Radu Cernătescu, în capitolul cărții sale, abordează din punct de vedere inițiatic Țiganiada, căreia interpretările vulgarizatoare din timpul comunismului i-au vidat fondul magic și finalitatea de tip esoteric.
Aflat în vizorul poliției imperiale, secretarul și apoi consilierul de la tribunalul nobiliar din Lemberg intra de nevoie „în adormire“, risipind bănuielile de opozant al monarhiei. Negând dreptul divin al regalității, Johann Buday milita pentru ideea că monarhia trebuie supusă contractului social și că libertatea trebuie să devină un bun public consfințit prin lege. Însărcinat cu traducerea în limba română a codicelor de legi, funcționarul aparatului juridico-administrativ își făcea impecabil datoria, dar acasă scria subversiva Țiganiada și lucrările științifice (în trei limbi: română, latină și germană). Pentru Mihai Mitu: „Budai a fost – prin construcția sa psihică, prin însușirile native – o fire în care s-au zbătut permanent două elemente contradictorii, dar în bună măsură complementare: respectul față de rigoare, disciplină, ordine, dar și nevoia permanentă de încercare a contrariilor, atât cât să se poată realiza un echilibru, o construcție cum n-a mai fost, o «izvoditură nouă și original㻓 (op. cit., pp. 74-75).
Prin demersurile întreprinse de fratele său Aron Budai, „chesaro-crăiescul sfetnic la județul nemeșilor în Livău“ (a se remarca românizarea toponimului, după modelul „Cracău“ – râu pe malul căruia am copilărit eu) a fost înnobilat, prin „resolutio augusta“, cu numai șase săptămâni înainte de a trece la cele veșnice. Era un semn de recunoaștere a unor merite socio-profesionale avute în viața publică lembergheză și, de altfel, funcționarii superiori din imperiu trebuiau să poarte ei înșiși titlul de nobili, pentru că, în virtutea unui principiu nu numai juridic, nobilii nu puteau să fie judecați decât de niște nobili. Însă titlul nu corespundea convingerilor democratice și antinobiliare ale lui „Johann Buday von Csikmo“ și, „de-ar fi știut cei ce i-au acordat titlul de nobil că cel care îl obținuse ascundea în vreunul din ungherele odăii sale acea… bombă (cum se spune astăzi în stil jurnalistic) îndreptată tocmai împotriva lor (Țiganiada) – nu numai că nu l-ar fi primit printre ei, dar l-ar fi trimis neîntârziat la spânzurătoare!“ (Ibidem, p. 323).
Opera lui Ioan Budai-Deleanu conține multe semne revelatoare despre viața secretă a autorului, care a fost contemporan cu evenimente politice, culturale și religioase foarte importante la cumpăna dintre două secole. Asemenea unui Procopius din Cesareea, înstrăinatul român de la marginea imperiului a reușit să răscumpere postum tăcerea pe care i-au impus-o funcția avută și suspiciunea poliției secrete habsburgice. Pentru fostul „pauper transylvanus“ din primii ani de studenție vieneză, îndeplinirea cu sârguință a slujbei și scrierea operei se sprijină una pe alta menită, servituțile față de imperiu sublimându-se în aceeași zi în paginile Țiganiadei, care avea să intre în conștiința publică abia în urmă cu un secol, în 1925, când a tipărit-o, cu multă nesiguranță în transcriere, istoriograful Gh. Cardaș.
Trecând la cele veșnice, Ioan Budai-Deleanu și-a lăsat familia înglodată în datorii și nu și-a văzut publicate lexicoanele, gramaticile și scrierile istorice. În privința publicării Țiganiadei, nu este de crezut că și-ar fi făcut vreo iluzie în acest sens, fără a-și pune libertatea în pericol. Puținele obiecte de valoare ce i-au aparținut au fost înstrăinate de familie în urma licitației, printre care și un număr de nouă mese și măsuțe (din totalul de 11). Scriere de sertar, Țiganiada va fi fost ascunsă în vreunul dintre sertarele lor, dar nu a fost trecută pe lista de inventar, pentru că, dincolo de orice fel de supralicitare, ea rămâne mai presus și de orice fel de licitație.