La Editura Caiete Silvane a apărut volumul de teatru și artă Vecinii/ The Neighbors/ שכנים , Cinci monologuri despre om, de Flavius
Lucăcel. Este un volum trilingv, traducerea în limba engleză fiind semnată de către Ioana Sas Bolba, iar cea în limba ebraică de către Paul Farkas și Moshe B. Itzhaki. Cuvântul însoțitor îi aparține lui Daniel Săuca. Cartea a apărut în condiții grafice excepționale și este un omagiu adus vecinilor evrei ai autorului și simbolic, tuturor celor care au suferit în perioada Holocaustului.
Pentru identificarea familiilor comemorate din comuna Benesat s-a folosit ca sursă cartea autorului israelian Giládi Dávid, A Szilágysági Zsidóság Emlékkönyvéneki, Tel Aviv, 1989. Alte surse au fost Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord, Șimleu Silvaniei, Cosmina Paul. Este vorba aici de un fapt istoric, care ține atât de marea istorie, cea a Holocaustului, cât și de mica istorie, o amintire din copilăria autorului, despre tragedia vecinilor săi care se împletește cu cea a evreilor din alte sate și din întreaga Europă, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. „În anul 1944, evreii din satele Benesat și Aluniș au fost deportați mai întâi la Cehei, iar mai apoi la Auschwitz. Puțini dintre ei s-au mai întors. Amintim numele familiilor ca pe o piedică în calea uitării“, este mărturisirea prin care Flavius Lucăcel deschide această carte obiect. Le vom aminti și noi: familiile Klein, Shalom, Chaia, familia Markovits Hersch, familia Oppenheim, familia Mózes, familia Lampel Dávid, familia Sámuel Mózes și Nemes Szimcha. Una din cele mai cutremurătoare cărți care s-a scris despre destinul evreilor din acea perioadă este Mai este oare acesta un om?, bine cunoscutul roman al lui Primo Levi. În tabloul coșmaresc al Holocaustului, cartea lui Flavius Lucăcel este o bărcuță de hârtie albă plutind pe râul negru al amintirilor. Amintirea este gestul delicat pe care autorul îl face, prin text și culoare, prin obiectele – carte, instalație, tablou – puse drept stavilă în calea uitării. Vocea pe care aceste familii o capătă și răspunsul care constă în recunoașterea lor: ca vecini, ca trecut împletit, ca viitor redobândit printr-o recunoaștere pioasă – devin un act încărcat de fragilitate și frumusețe, memorabil prin chiar amintirea efemerității și tragediei ce reverberează în el, după decenii. Ferestrele transilvane ale lui Flavius Lucăcel nu povestesc doar despre ceruri senine și livezi, despre credință și dragoste, ele spun și povestea lacrimilor, a durerilor, a fragilității ființei, a delicatului echilibru dintre lumină și întuneric. E mult senin, cer albastru, alb pur, în aceste ferestre, în această instalație, deoarece speranța, cerul, au fost acele puncte de lumină care au menținut cumva scânteia umanității vie în perioada Holocaustului. Iată ce spune Daniel Săuca în Cuvântul însoțitor: „(…) frumusețea cu rost a satului românesc, frumusețea pierdută a memoriei esențiale, nu e martora tăcută doar a trecerii unei identități, să-i spunem, naționale, ci și martora exodului: satul nu a fost părăsit doar de români, ci și de evrei. Pe o ață invizibilă (o altfel de fereastră) sunt puse la uscat rufele, hainele evreilor care au locuit în satul copilăriei autorului (un exemplar sat multietnic, specific nu numai zonei Transilvaniei), vecinii care au ajuns în abatoarele istoriei sau în țara promisă. Spre aceste haine, ceremoniale sau de zi cu zi privesc ferestrele lui Lucăcel, oglindă a unui trecut dramatic.“ Ilustrațiile sunt însoțite de povestea spusă în gând, povestea alcătuită din cinci povești monologuri. Personajele deapănă propriile puncte de vedere asupra evenimentelor devastatoare, relevând lumini și umbre, scăderi și goluri, aripi și vise. Confesiunea, memorialistica, monologul sunt desenate cu ajutorul unor fraze precise, clare, la timpul prezent, care cad cu puterea unor lovituri de ciocan, ritmic, mecanic, dur, zdrobind măștile, armurile și dezghiocând omul din spatele fiecărei povești. Până la urmă, despre asta este vorba, ne spune Flavius Lucăcel, despre om. Despre omul care nu ar trebui să fie lup pentru om, ci vecinul, aproapele, pentru că altfel, rămânem cu neliniștitoare întrebări: „Toți am pierdut pe cineva… Oare eu ce-am pierdut? Tu, Krasznai, tu, Cazimir, tu, Hans, tu, Shalom, voi ce-ați pierdut? Mi-am pierdut vecinul? Prietenul? Dușmanul imaginar? Cel ce ne făcea pe noi mai buni? Demnitatea, umanitatea? Omul din noi să-l fi rătăcit?“