Mimi Brănescu este un actor de succes, care scrie dramaturgie și scenarii de film, reușite (ultimele) mai ales prin comicul de limbaj, caracterizant, și prin situațiile paradoxale și ușor absurde care intervin în viața cotidiană, obișnuită. El știe să facă personaje și, de asemenea, să le pună să vorbească natural, fiind, în acest sens, unul dintre autorii care nu stîrnesc antipatie din start prin șoferii care exprimă maxime de filosofie înaltă și groparii care enunță versuri de Rilke. Pînă aici, toate bune. Autorul a ajuns la o jumătate de veac de viață și aproape un sfert de secol de la debutul ca dramaturg. Era firesc deci să ofere un volum consistent cu piesele sale, ceea ce și face, punîndu-le sub un titlu explicit și, în același timp, cu o trimitere literară clară. Nicio legătură însă între poetica artistică a lui Mimi Brănescu și a lui Luigi Pirandello.
Dramaturgul – aflat la maturitate artistică – nu se duce spre experimente textuale/teatrale, nu face personaje generice și nu recurge la metafore. Din acest punct de vedere, Mimi Brănescu ar fi fost un autor de succes în perioada comunistă, cu piese tranzitive despre „oamenii zilelor noastre“ și problemele lor. Numai că atunci dramaturgii cu pretenții recurgeau la limbaje esopice și acțiuni parabolice tocmai ca să evite linia oficială, pe care o lăsau pălmașilor doctrinari în „piese“ precum Cetatea de foc, Trei generații sau, mai încoace, Întîlnire la metrou, Politica.
Ceea ce mi se pare destul de curios pentru un dramaturg-actor este cantitatea mare de text al fiecăreia dintre piese și faptul că unele personaje rostesc tirade și de 2-3 pagini. De obicei actorii vor text puțin. Piesele lui Mimi Brănescu sînt foarte „vorbite“ și au un anumit deficit de acțiune. Poate pentru că autorul are „la el“, cum se spune, replica și se folosește de acest avantaj. Personajele, pe de altă parte, sînt caracterologic destul de terne. Este probabil o intenție a autorului să le facă oarecum lipsite de relief ca să sublinieze posibila lor identificare cu oricare spectator. Consider totuși că, în teatru, măcar unele caractere trebuie să fie niște „suflete tari“, insolite în peisajul în general cenușiu al societății. Mimi Brănescu evită polarizarea eroilor săi în negativi/pozitivi, ferindu-se de caracterizări maniheiste, dar asta duce la o uniformitate care nu este benefică.
Acțiunea pieselor este legată în general de probleme familiale, relații de cuplu, contradicții părinți-copii, tensiuni conjugale și în general casnice. Personajele nu sînt la vîrful societății niciodată (președinți, miniștri, conducători de corporații), nici mari intelectuali, fără a fi însă niște marginali sau decăzuți complet, ieșiți din Azilul de noapte. Majoritatea se complac într-o existență cazanieră și nu îi privesc cu simpatie pe cei care aleg o variantă mai colorată a vieții.
Cartea începe cu o piesă care este compusă din două monologuri paralele, expuse însă alternativ, încît pare că personajele își dau replici, fără s-o facă însă – Dumnezeul de a doua zi. E bogată în material faptic, dar totul e numai enunțat prin vocea personajelor (El și Ea). Poate un regizor ne-ar face să și „vedem“ ce se petrece/ s-a petrecut cu ei. Ultima piesă, Family.exe, este uimitor de asemănătoare cu o piesă de D. R. Popescu, Pisica în noaptea Anului Nou, posibil cunoscută de Mimi Brănescu, care a studiat teatrul. Comparația este în favoarea regretatului DRP, pentru că personajul său central revine pe neașteptate la familia sa, vine dintr-o detenție politică și, la început, e deghizat, pică în noaptea Anului Nou, în mijlocul unei petreceri. Laurențiu al lui Mimi Brănescu are o confruntare cu întreaga sa familie la alt nivel al tensiunii, el pornește din start un conflict. În rest, în ambele cazuri acțiunea se desfășoară într-un oarecare crescendo și se termină fără o rezolvare clară.
Piesa cea mai complexă și mai dinamică, în același timp cea mai lungă, este a doua din carte, Acasă la tata. Ea are și personaje cu o varietate mai largă. Eroul principal e un personaj oarecum „special“, cu multe fațete de caracter, relaționează mai complicat și diferit în raport cu fiecare dintre ceilalți. Și, mai ales, piesa are un final ce derivă din acțiune. Cu experiență de actor, Mimi Brănescu evită personajele episodice, toți actorii convocați au o pîine de mîncat. Ceea ce este pozitiv.
Dramaturgul Mimi Brănescu este un autor care poate interesa regizorii și publicul. Prin calitățile sale, are șanse de a oferi oricînd piese chiar mai izbutite decît cele șase.