Un răstimp de 14 ani a consacrat Corneliu Dumitriu, profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale“ București, cercetării și interpretării teatrului shakespearian, publicând periodic o serie de cărți dedicate tragediilor, comediilor și dramelor, precum și unui dicționar al pieselor și al personajelor „bardului din Stratford-upon-Avon“, adunându-le într-o vastă lucrare de sinteză, Teatrul lui Shakespeare: tragediile, comediile, piesele istorice, trei studii de caz, dicționarul personajelor (azi, la a II-a ediția, revizuită și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2021, însoțită de o Cronologie realizată de Florica Ichim și de Antoaneta Răchitan).
După o sumară prezentare biobibliografică a „marelui Will“ (locul și data nașterii, familia, atmosfera socială, teatrală, activitatea scriitoricească, cronologizarea pieselor), urmează secțiunea destinată tragediilor, folosindu-se ca metodă morfologia (descrierea) textelor și exegeza lor. Acestea sunt tratate fiecare în parte, prezentându-li-se, structurată pe acte, acțiunea, apoi, desprinzându-se „esența [lor] tragică“. Astfel, „Titus Andronicus este tragedia unei profunde dezordini morale“ (p. 35), „Hamlet este un exemplu de OM al Renașterii. Zeii nu-l ajută în niciun fel, precum în antichitatea greacă, ci trebuie să repare singur cauza propriei suferințe.“ (p. 51), „Crima îl dezonorează pe Othello și-i distruge întregul portret al măreției morale. În final, el moare ca un uriaș care a fost învins“ (p. 56), „Macbeth face din crimă un instrument de depășire a obstacolelor.“ (p. 63).
Studierea tragediilor continuă cu analiza metodică a caracterelor, fiind evidențiate mai multe categorii (tematice) de personaje: universul iubirii (Romeo și Julieta, Othello și Desdemona, Hamlet și Ofelia, Antonio și Cleopatra etc.), împătimiții de putere (Macbeth, Coriolan, Iuliu Cezar, Octavian, Aufidius etc.), neputincioșii (Lear, Cymbeline, Saturninus), figuranții (Priam, Duncan, Cleon, Polonius etc.), arhitecții crimei (Lady Macbeth, Iago, Brutus etc.), disperații soartei (Hamlet, Titus Andronicus, Timon din Atena).
Câteva considerații de construcție și de estetică a tragediei încheie acest prim capitol, ocupându-se de relația dintre realitate și reprezentarea artistică, de funcțiile multiple ale acestei specii, de rezonanța dintre conflictul interior și cel exterior al personajelor, de actualitatea mesajelor și recunoașterea problemelor noastre curente în teatrul lui Shakespeare, drama lor producând reacții, atitudini. Rolul corului antic este preluat de monologul reflexiv sau descriptiv, făcând legătura dintre ins și comunitate. Personajele își asumă caractere ferme, consecvente pe tot parcursul acțiunii. Motivarea comportamentului eroilor are două surse, emoțională și etică. Aspectul tragic se naște din disperarea omului de a nu fi el însuși în momente determinante, de a nu-și putea împlini propria misiune ori propriu-i interes, sau ca urmare a încălcării unei legi morale (declanșând o vină). Uneori, drama este rezultatul ciocnirii unor forțe antagonice.Tragicul poate avea ca sursă nedreptatea, fie suferită de eroi, fie provocată de aceștia.
A doua parte a volumului analizează cele 14 comedii, descriindu-le conținutul („filosofia“), prezentând caractere de personaje, modalități estetice ale comicului. Fantasticul, visul, miracolul, confuzia, personajele imaginare facilitează obținerea efectelor comice. Prezența dragostei parcurge și ea o scală de la profunzime la superficialitate sau joacă. Preluați din reprezentațiile populare și ridicați la un nivel reflexiv, bufonii shakespearieni sunt niște oglinzi și niște cenzori ai derapajelor de la buna judecată.
Dintre mijloacele care pun în mișcare comicul, cel mai eficient este răsturnarea neașteptată a evoluției evenimentelor (surpriza, convertirea într-un final fericit). Producerea râsului este provocată de personaje și situații verosimile, convingătoare. Și de această dată, exegetul sistematizează riguros: personaje șirete și ambițioase, personaje ce poartă o mască, oameni imorali aflați în scaunul puterii, personaje care visează cu ochii deschiși, idealiștii rătăcitori prin viață, oamenii ce confundă viața cu carnavalul, personaje sigure de propriile calități, oscilând între ridicol și adevăr. Aspectul comic are și caracter satiric, sancționând imoralitatea: „Comicul trădează impostura, iar râsul îi «pedepsește» pe cei demascați.“ (p. 325).
Partea a treia are în atenție cele 11 piese inspirate din istoria Angliei (marcată, în principal, de Războiul celor Două Roze), avându-i ca protagoniști pe câțiva dintre regii „care i-au produs fie liniște, fie neliniște socială, fie satisfacții și motive de mândrie națională, fie înfrângeri, umilințe și tulburări încheiate cu evenimente sângeroase.“ (p. 333). Scenariile se vor împărți între două feluri de abordări, cea a ceremoniei (regalitatea sacralizată) și cea a realității istorice (lumea obiectivă, plină de patimi, de metehne), iar personajele principale își vor împărți rolurile de călău și de victimă, de salvatori ai țării sau de egoiști urmărind scopuri oculte, recurgând la nedreptăți, la crime (în lupta pentru putere).
Ultima parte a cărții cuprinde un valoros Dicționar al personajelor lui Shakespeare (972, „de la regi la hoți, de la prințese la prostituate, de la Jupiter la Jacques, de la călugări la bufoni, de la Falstaff la Prima Zână“, din Cuvânt-înainte al lui David Chambers, profesor la Yale University), aflând că cele 38 de piese ale acestuia conțin 884.867 de cuvinte. Precursori în acest domeniu au fost Alexander Schmidt, care a elaborat un Lexicon Shakespeare (1902) și Francis Griffin Stokes cu Dicționarul personajelor și al numelor proprii din opera lui Shakespeare (1924).
Este reconfortantă, încurajatoare o carte despre Shakespeare, de întoarcere la lumea stabilă, fundamental culturală, profundă, azi, în vremurile noastre foarte grăbite.