Într-o colecție atractivă pentru publicul larg de cititori, Biografii romanțate, Adrian G. Romila, afirmat în climatul literar douămiist, reînvie memoria unui prozator interbelic marcat de ruptura dintre carieră și pasiunea scrisului, talentat „povestaș cu galoane de marinar“. Prozatorul și eseistul cu temeinică pregătire antropologică își intitulează reconstituirea bio-bibliografică narativă Jean Bart Argonautul, cu referință simbolică la mitul antic al corabiei Argos, condusă de Iason, ilustrând eroismul navigatorilor cutezători. Dar asociația este adaptată la spațiul românesc prin motto-ul ce reproduce urarea lui Ion Ghica din 1883, adresată viitorului amiral Vasile Urseanu, pe când conducea bricul-școală Mircea: „Urez tinerilor argonauți, de sub direcția și conducerea voastră, viitor glorios și mare…“. Prin sugestii originale, autorul evocării care sudează documentul cu ficțiunea, descrie în capitolul introductiv Casa de pe Oltea Doamna, locuința din București ca un muzeu al Comandorului pensionat, dominată de exponatul principal, macheta bricului „Mircea“, nava uceniciei sale, unde mai târziu le-a împărtășit tinerilor experiența de bord. Momentul dramatic în care apare surprins aici Jean Bart este dinaintea morții anunțate printr-o „boală de sânge“ moștenită de la tată, la începutul anului 1933, după apariția primului său roman Europolis, încununat cu succes imediat. Croșetând pe firul narațiunii, autorul biografiei romanțate revine la povestea vasului de inițiere marină, devenit navă-muzeu după un demi-secol, în capitolul Mircea. Pentru Comandorul care recompune istoria bricului, cu detalii de construcție și povești auxiliare, „istoria marină“ a machetei de acasă marchează „trecerea de la argonautul de altădată la romancierul de azi“. Moartea prematură a protagonistului va fi consemnată patetic în epilogul biografiei, capitolul cu titlu expresiv Pământ la orizont. Unde recunoaște cu tristețe autocritică că n-a fost scriitor de meserie: „Neputând trăi numai din literatură, nu m-am devotat, cum ar fi trebuit, trup și suflet scrisului.“
Adept al documentării până la detalii semnificative în domeniul existenței aventuroase și al scrierilor deopotrivă pitorești și profunde ale Comandorului, Adrian G. Romila configurează cu predilecție personalitatea eroului său prin datele oferite de memoria acestuia. Sunt reproduse cu talent narativ, uzând de modalitatea intermedierii, evenimentele care i-au înrâurit viața conjugală, cariera de marinar și evoluția literară, luminând și punctele negre din biografie. În capitolul Școlile, armele, literatura este relatată exact metamorfoza autorului Eugeniu Botez în Jean Bart. În tinerețe era pasionat de romanele unui scriitor francez mediocru, Pierre Loti, contemporan cu el, care îndeplinea condiția de a fi deopotrivă ofițer de marină și scriitor. Pe aceeași filieră descoperă figura corsarului legendar Jean Bart, înnobilat de regele Franței. După ce folosise alte pseudonime improvizate, fratele criticului și istoricului literar din epocă Octav Botez a publicat la sfârșitul anului 1898 schița Moartea pilotului, sub această semnătură adoptată pentru eternitate. În contextul dezvăluirii identității este mărturisită „patima navigației și a călătoriilor pe mare“, nutrită din lectura cărților cu eroi de același profil, de la Odiseu al lui Homer până la eroii lui Defoe, Melville, Poe și „pirații palicari“ ai lui Ion Ghica. Așa s-ar explica idiosincrasia scriitorului Jean Bart față de „junimiștii lui Maiorescu și boierii conservatori“ (cu două excepții, Eminescu și Creangă), ori față de poezia „metafizică“ a lui Macedonski și Bacovia. Într-un episod aparte, extras din amintiri, se reînvie figura lui Ion Creangă, care i-a fost învățător „argonautului“ la Școala din Păcurari în anii 1883-1885. La confluența documentului cu ficțiunea narativă, Adrian G. Romila găsește modalitatea originală de a unifica realul cu imaginarul. Mai totdeauna, în umbra biografului se află protagonistul acțiunii care îi furnizează prin rememorări sau evocări dialogate datele reale despre fluxul și refluxul dintre trăiri existențiale sau reflecții interioare și literatura concepută după principiul realismului (cum enunță: „adevărul scrierilor mele este incontestabil“). Puntea de legătură este realizată prin expresii introductive de genul: „povestea el“, „povestea în continuare“, „notase cândva Comandorul“ etc. „Povestea Comandorul“ devine un laitmotiv stilistic în secvențele rememorării unor întâmplări dramatice relatate de marinar în fața unor ascultători anonimi din anturajul său, care trădează pe alocuri facilitatea procedeului.
Prioritatea este acordată evident documentului în capitolul O conferință a comandorului în rezervă Eugeniu Botez, în care autorul biografiei reproduce, în „transcriere recorectată“, expunerea susținută la Universitatea din București cu două săptămâni înaintea morții din 12 mai 1933. Conferința era prilejuită de editarea întârziată a romanului cu acțiunea plasată în Sulina, Europolis, dar oportun prin „semnificația europeană“, întrucât lumea reflectată narativ reprezintă „o națiune la granița Europei, un spațiu de tranzit și de răscruce“. Ideea ordonatoare va fi întărită în capitolul final: „Geopolitic vorbind, Dunărea și Marea Neagră sunt plămânii Regatului României (…) Sulina e un Europolis, primul polis universal de pe bătrânul continent.“ Declinând propunerea organizatorilor de a-și expune concepția artistică, lăsată în seama criticilor, Jean Bart își recunoaște calitatea de romancier realist din spița lui Balzac, depășind înclinația socialistă din publicistică, întrucât în toate prozele sale, inspirate din experiența de viață trăită direct, adevărul reflectării este însuflețit de „valori morale și spirituale“. Sunt observații de bun simț estetic și etic, care au acoperire în pregnanța universului particular conturat în acest prim roman: Fiind, fatalmente, și ultimul roman al argonautului, Europolis va fi reeditat în anul morții, cu prefață de G. Călinescu în ediția a II-a.
Datorită normativelor flexibile ale biografiei romanțate, Adrian G. Romila configurează în Jean Bart Argonautul un gen mixt de memorialistică ficțională, evitând descriptivismul documentar uzat de obicei în seria monografică clasică Viața și opera. De această dată, criticul și istoricul literar conlucrează în manieră originală cu subiectul investigației, profitând de predispoziția confesivă a protagonistului. Cum se vede și din povestea iubirii romantice din tinerețea lui Jean Bart, înfățișată în capitolul Doamna cu cățelul, cu rezonanțe cehoviene, fără să eșueze în simplă melodramă.