În studiul O istorie a „României literare“, semnat de Alexandra Florina Mănescu, demonstrația făcută de cercetătoare este aceea că vorbim mai mult despre un fenomen, decît despre o revistă pur și simplu. Cronologic, după datele din carte, inițiativa publicării unei reviste care să poarte numele de „România literară“ îi aparține lui Vasile Alecsandri care, la sfîrșitul anului 1851, solicită dreptul de a tipări „o revistă literară și științifică cu titlul România literară“, printr-o cerere adresată domnitorului Grigore Alexandru Ghica. Revista apare, într-un număr unic, la începutul anului 1852, fiind cenzurată încă înainte de a fi difuzată. Motivele cenzurării sunt analizate în timp. Unul dintre ele ar fi fost folosirea numelui de România în titlu, altul – publicarea articolului Răsvan-Vodă, semnat de N. Bălcescu, pe care Barbu Știrbey, domnitorul Țării Românești, l-a considerat un pamflet la adresa sa. Adevăratul motiv este, după mai multe opinii ale cercetătorilor, intervenția consulului rus care a stopat publicarea revistei fără prea multe explicații, țările române fiind, la acel moment, sub „protectorat rus“. Urmează „războiul Crimeii“ (1853-1856), pacea care îi urmează obligă Rusia să-și retragă armata din Moldova. Ocupația rusă este înlocuită cu ocupația militară austriacă (aprilie-septem brie 1854). Se întoarce la tron și domnitorul Grigore Al. Ghica, care se retrăsese la Viena în 1853. Primul număr, în noile condiții, apare la 1 ianuarie 1855, iar din Înștiințare aflăm că „[…] această foaie va ieși o dată pe săptămînă, că formatul ei va fi ca acel al Propășirei, foaie științifică și lite rară ce s-au publicat la anul 1844“. Revista apare doar în anul 1855, de la 1 ianuarie pînă la 3 decembrie, 1855, cînd a fost tipărit numărul 47, ultimul dintr-o serie destul de prodigioasă. Seria următoare, a treia, din perioada postbelică, începe la 8 februarie 1968, iar din octombrie 1968 înlocuiește, practic, revista „Gazeta literară“, care se remarcase în epocă printr-o acțiune de ideologizare a literaturii, de susținere a proletcultismului. Dintre semnatarii numărului din 10 octombrie 1968, „numărul oficial“ de apariție al noii reviste, remarcăm: Ion Brad, Geo Bogza, Emil Botta, Alexandru Balaci, Nina Cassian, Ion Horea, Laurențiu Fulga, Ștefan Augustin Doinaș, Marin Preda, Adrian Păunescu, Al. Piru, Eugen Simion, G. Dimisianu, Nichita Stănescu, Miron Radu Paraschivescu, Virgil Teodorescu, Dumitru Micu, Constantin Noica, Ion Barbu, Augustin Z. N. Pop, Al. Graur, Leonid Dimov, Dan Grigorescu, Radu Ionescu, Gheorghe Pituț, Constantin Țoiu, Zaharia Stancu, Vladimir Streinu, Edgar Papu, Matei Călinescu, Petre Popescu, D.I. Suchianu, Eugen Barbu ș.a.
Cercetînd documentele din arhivele fostei Securități, Alexandra Mănescu descoperă o activitate susținută a delatorilor, a celor care monitorizau activitatea din redacție. Într-unul dintre documente, catalogat drept „strict secret“, se regăsește o discuție cu Eugen Barbu și C.V. Tudor („la redacția revistei Săptămîna“), care susțin că „…la conducerea unor publicații și edituri sunt menținuți oameni ca Octavian Paler, George Ivașcu, Dan Hăulică și alții, care ar desfășura o subtilă activitate de subminare ideologică, fapt care constituie un serios pericol, impunându-se schimbarea lor neîntîrziată“. Prezența în fruntea revistei a lui George Ivașcu, „om al partidului“, dar care făcea acele „compromisuri necesare“ ca să poată păstra linia estetizantă și mai puțin ideologizată, a fost un serios avantaj. Consultînd indexul revistei, din perioada anilor ’70-’80, observăm că George Ivașcu scria cu mult zel editorialele sale encomiastice la adresa partidului comunist și a conducătorilor săi, iar în restul revistei își scriau textele scriitorii „de orientare estetizantă, așa-zis experimentalistă, adoptînd o direcție literară apoli tică, de influență occidentală“, după cum susțineau delatorii la Securitate. Gabriel Dimisianu scrie, la un moment dat, punînd lucrurile la punct: „Cu suplețe, cu inteligență, cu un tact poate neașteptat de la firea lui impulsivă, G. Ivașcu a condus ambarcațiunea României literare pe ape mereu învol burate și printre stînci mereu amenințătoare“. Din acest motiv, un moment de cumpănă îl reprezintă moartea lui George Ivașcu, în anul 1988, ceea ce duce la o activitate febrilă a delatorilor, a celor care doreau ca la conducerea revistei să ajungă „oamenii partidului“, între cei enumerați fiind Mihai Ungheanu, Aurel Dragoș Munteanu, Dan Zamfirescu, Eugen Barbu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, pentru ca „prin alegerea ce o vor face, să aducă schimbări de fond în conținutul publicației“.
În perioada 1990-2023, una la fel de frămîntată, destinul revistei este asumat de către Nicolae Manolescu, cel care intrase în rîndul colaboratorilor, mai întîi în anul 1972, și care a fost cronicarul autorizat al revistei pînă în anul 1992. În una dintre notele informative din arhivele Securității, se spune, la adresa lui Nicolae Manolescu, că „face legea în lumea literelor“, lucru perfect adevărat. În postfața studiului Alexandrei Mănescu, Nicolae Manolescu spune, între altele: „De la înființare și pînă în 1989, România literară a repre zentat o fortăreață aproape inexpugnabilă a culturii adevărate, amenințată periodic de statul comunist. Am reușit să-o apărăm, nu fără unele compromisuri, grație, în primul rînd, solidarită ții de care au dat dovadă două generații literare. În condițiile de astăzi, cînd trăim în plin război al generațiilor, solidaritatea cu pricina e greu de înțeles. Mai mult sau mai puțin conștient, noi am pus în centrul preocupărilor primatul esteticului, sin gura idee care s-a dovedit eficientă strategic în confruntarea cu ideologia comunistă.“
Indexul bio-bibliografic întocmit de Alexandra Florina Mănescu, chiar dacă selectiv, atît pentru perioada 1968-1989, cît și pentru perioada 1990-2020, arată dinamismul revistei, capacitatea de cuprindere a numelor, a operelor, a tendințelor din evoluția literaturii române din mai bine de jumătate de secol, unul determinant chiar pentru istoria recentă.