Semnele prozei sunt peste tot în poemele din Un fel de a fi, o carte care a surprins lumea noastră literară, obișnuită să-l știe pe Eugen Uricaru, prozator, romancier dintre cei mai importanți din actualitatea lumii literaturii de la noi. În fapt, Eugen Uricaru, care „recidivează“cu Un fel de a fi, după ce, tot la Editura Junimea, a tipărit, în 2018 și 2021, alte două volume de poezie; un „violon d’Ingres“ pare poezia pentru un prozator de manual. Cele mai multe texte din cartea recentă se structurează în jurul unor parabole și al unor istorii despre lumea veche și aceea de astăzi. În chiar primul poem din Un fel de a fi, Eugen Uricaru scrie povestea omului care, dintotdeauna, a vrut să lase o urmă a trecerii sale prin viață; unii construiesc o casă, alții plantează un copac sau scriu o carte și aceea e urma lor. Ceilalți, începând cu Herostrat care a dat foc templului zeiței Artemis din Efes „pentru a se ști despre el“, se regăsesc, azi, în lombrosieni incapabili de a crea ceva, ucid, violează, incendiază, comit acte violente, în general, precum violatorul din Vaslui care a violat o bătrână „pentru a se vedea la televizor și a se scrie în ziare“: lucru care s-a și întâmplat. Tot astfel, în poemul lui Eugen Uricaru, soldatul roman taie capul lui Decebal, ucis deja, pentru a-l duce împăratului la Roma, avansat în rang și, iată, să aibă după moarte o lespede inscripționată pe mormânt: „A ascultat de mărimi./ De toți gradații, centurionii, toți șefii, chiar/ Și de cei mai mărunți. El era doar un biet soldat./ A făcut blestemății. A ucis/ A dat foc, a jefuit, n-a iertat niciodată dar a/ dat de pomană des./ Toți i-au știut de frică. Toți îl cunoșteau./ Altfel, nimeni nu l-a luat în seamă./ Cu soldați ca el era plină oștirea,/ Lumea întreagă era plină de ei./ Legiuni, cohorte, manipuli, auxiliari, cavalerie, pedestrași./ O mulțime de clienți care trăiau bine în/ Jurul lor. Mâncau o dată pe zi garum cu orice./ Dar dintre toți, el, norocosul,/ I-a tăiat capul barbarului rege Decebal./ Pentru fapta asta a fost avansat./ Așa stă scris pe lespedea sa/ Scoasă la lumină cu sapa după două milenii, aproape,/ De un țăran fără știință de carte./ Cine ar fi crezut că marele rege Decebal/ Își va pierde capul doar pentru ca numele său de soldat/ Să răzbată, să rămână?/ N-a fost decât una din multele sale ticăloșii./ Barbarul rege era deja mort atunci când i-a luat capul./ Dar a fost o ticăloșie norocoasă./ El a fost înălțat în rang, a ieșit în câștig./ Cum să nu dea des de pomană?“ (Un om norocos).
Povestea e miezul poemului unde Ce a mai rămas, poetul scrie despre Radu de la Afumați, a cărui lespede de pe mormânt, ciobită, cu litere strâmbe, amintește de cele „24 de războaie, știute“, purtate în scurta sa viață. În jilț este un poem despre fanarioții veniți din „mahalaua Fanarului“, care se așază „în scaunul mic al Valahilor“, apoi, în Edikule, „cronicarul“ evoca martiriul lui Brâncoveanu și al copiilor săi, când „istoria a înghețat pentru noi“, deschizând porțile celebrei mahalale, în Meșterul, se spune povestea „faimosului general Longinus“, venit în Dacia să-și piardă viața, iar „piatra lui de mormânt să devină stâlpul Bisericii nemaivăzute“ de acolo, în Așa s-a petrecut totul e vorba de „cei trei care au speriat lumea“ și au sfârșit „spintecați pe Dealul Furcilor de călăul Grancea“, cu pilda care, în Marele Oștean, ne spune că faptele glorioase ajung pe rug. La toate aceste istorii de demult, Eugen Uricaru adaugă pe cele ale lui Nicolae Bălcescu, la al cărui mormânt din cimitirul de la Palermo, „se aude uneori noaptea un zumzet, ca de albine“, cum se scrie în Doar laude, Nicolae Iorga, executat de legionari într-o „pădure fără fiare“, întunecând „cea mai strălucitoare minte a românilor“ din În pădure; poetul regăsește, în final, teme, figuri, întâmplări din romanele sale recente: invazia bolșevicilor („Ei au venit în căruțe, pe tancuri, în camioane/ Purtau straie străine, aveau gânduri străine./ Doar cuvintele erau potrivite, știau să/ Sucească mințile. Pentru asta făcuseră școală./ Doar atâta îți trebuie, să întorci/ Pe dos sufletul celor fără de carte./ Totuși mai trebuie ceva – să umpli temnițele cu cei/ Care aveau altă școală, preoți, notari, profesori, slujbași la stat./ Abia atunci/ Totul devine lesne de împlinit“ – Cum au venit), morții de la revoluție, „necesari pentru imagine“, în Carul câștigătorilor, cu ecouri, adesea, soresciene, meditații asupra istoriei, pildelor ei în actualitatea imediată, cum e „moștenirea otomană“ din Moștenirea, Eugen Uricaru scrie despre oamenii ierbii dintr-un loc în care „nu mai există viitor, dar mai există trecut“, ca în schița unui destin istoric din Fără griji.
Tonul elegiac domină cea de-a doua secțiune a cărții, unde Eugen Uricaru reia aproape treizeci de poeme din volumul anului 2018, Despre ce vorbim. Elegia lui Eugen Uricaru este una „energizată de satiră“, cum observă Ioan Răducea într-un pertinent Cuvânt înainte. În acest orizont, figura lirică în jurul căreia pivotează textele cărții este aceea a păsărarului, poetul însuși care, asemeni aceluia, prinde, în plasele sale întinse „de cu noapte“, suflete-păsări, poeme despre libertatea păsărilor cerului care sunt vânate pentru că „doar păsările cerului pot fi ucise“, fără teamă de pedeapsă: „Nu te înduioșa. Nici nu-ți va fi foarte greu./ La început, da, la început, prima pasăre a fost/ Chiar sufletul tău./ Când a vrut să zboare, înspăimântat,/ Lațul, gâtul subțire, palpitând, l-a tăiat./ Tu ai tras de capăt, cu propria-ți mână./ Nu căuta prea mult. Prinde tot ce ți-e la-ndemână. / Poți folosi semințe mincinoase, fluieră încet și neîntrerupt./ Te vor crede, auzind un cântec vechi, cunoscut./ Plasele mari sunt pentru stoluri./ Stolurile n-au cap, nici coadă, sunt alcătuite din goluri./ Zboară aiurea, fără să știe/ Și aripile lor scot un sunet înăbușit, de hârtie./ Întinde cu grijă plasele, de cu noapte./ Fă-o singur, în tăcere. O vreme se vor zbate./ Apoi se vor liniști. Se vor pierde fără urmă, fără ecou./ Bat aceleași cărări, fără să învețe nimic nou./ Nu te aventura în spații deschise, pe stradă,/ Ori pe sub poduri, nu umbla prin zăpadă./ Nu lăsa urme. Încearcă să te deprinzi/ Să nu privești în apă și în niciun fel de oglinzi./ Fă-ți rost de cuști cu zăbrele, de colivii./ Pot fi din fier ruginit, aurii, argintii./ Fă-le să cânte înăuntru, acesta ți-e harul./ Să le înveți că sunt păsări de prins./ Iar tu, păsărarul“ (Sfaturi pentru păsărar).
Poezia lui Eugen Uricaru e un fel de a fi al prozei sale.