În siajul unui motto decupat din versurile piesei Birds of Paradise, de Rolf Zukowki, Andrea H. Hedeș desfășoară în romanul În sfârșit, acasă! Uimitoarea călătorie a unei fetițe-licurici, apărut în 2024 în colecția Puck a Editurii Neuma din Apahida/Cluj, o subtilă construcție filosofică pentru copii, ilustrată de fiul ei, Andrei Hedeș, elaborată în tonalitățile vechii literaturi sapiențiale, cu ample și rezumative titluri de capitole, cu o încărcătură pedagogic-moralizatoare evidentă și cu un scenariu inițiatic tipic pentru basm, chiar dacă el se dovedește a fi serios expandat la palierul actanților fantasmatici.
Beneficiind de o geografie imaginară circulară – miza lecției finale constituind-o lauda naturii paradisiac-protectoare, înscrisă în tot ceea ce înseamnă cuvântul „acasă“ –, questa fetiței-licurici Iana debutează cu trauma unei identități marginale, tema fiind recurentă în discursurile actuale permeate de perspectiva atomizării și a identităților negative: mezina familiei de licurici nu e în stare să strălucească, adică să-și demonstreze apartenența la specie și reprezentativitatea în economia familiei. Interiorizată ca povară, diferența o determină pe fețita-licurici să plece de acasă, fiecare capitol al romanului înregistrând noi și noi etape ale unei călătorii inițiatice printr-o geografie populată cu creaturi mărunte sau mari, antropomorfizat-magice.
Astfel, în chiar primul capitol al aventurilor Ianei, intitulat În care se arată că nu tot ce zboară strălucește și că uneori prietenii sunt cea mai bună familie, cinci omizi fermecate, colorate, locvace și generoase, o adoptă pe fetița-licurici după ce-i ascultă povestea, acompaniind-o apoi în următoarea ei etapă inițiatică, În care se arată (formulă constantă, cu iz de cronică veche) că uneori bunele intenții ale celorlalți te duc la bal doar ca mai apoi să te bage în belele. Deloc întâmplător, la balul cu pricina, unde se adună distinsa societate a pădurii de brazi, se decantează istorii și se insinuează imperativ o pledoarie pentru educație, urmată de contraexemplul oferit de Melc Alunecos, cel care-și poartă în spate impresionanta bibliotecă personală (cu un alarmant inventar de „o mie cinci sute șapte zeci și opt și jumătate de cărți“), dovedind însă că pasiunea de colecționar de carte nu e dublată nepărat și de un instinct intelectual pe măsură, așa cum ne sugerează de altfel titlul capitolului succesiv În care se arată că biblioteca nu e tocmai un paradis (ce erezie, nu-i așa?!), pe când bucătăria poate fi unul, dar că, până la urmă, un somn bun le întrece pe toate.
Subtil abordată deja, relația dintre aparență și esență se dezvoltă arborescent în episoadele consecutive În care se arată ce înseamnă să fii onest și care este importanța hainelor, a servitorilor și a școlilor înalte pentru crearea unei imagini de onorabilitate, unde camera unei fetițe capricioase devine scena unor dialoguri despre identitate și despre condiția fiecărui lucru și a fiecărei ființe din lumea imaginară creată de Andrea H. Hedeș, dar, mai ales, În care se arată că aparențele înșală și că orice șopârlă care se crede dragon și orice rege străveziu ar face bine să se uite cu atenție în oglindă. Pe tot parcursul romanului, ideea acceptării identității se combină cu un discurs despre adevărata natură a lucrurilor, un excelent exemplu fiind construit în jurul ariciului din În care se vede ce fac aricii când se fac mari și cum arată ceilalți atunci când îi poți vedea cu adevărat.
Bildungsroman miniaturist rafinat, împânzit cu lecții formator-moralizatoare, adaptate la orizontul contemporan al copiilor (și, poate, nu numai al lor), povestea fetiței rătăcitoare printr-un microunivers expandat fantast încorporează, cu tandrețe și cu umor, diferite pericole potențiale și întâlniri providențiale, din această ultimă categorie făcând parte episodul cu Floarea-Soarelui. Prologul ei se conturează în lecția piticului înțelept care sălășluiește în interiorul florii. Mirosind, firește, a polen și a miere, el nutrește „gustul amar al înțelepciunii“, știind că, în orice clipă, cunoașterea poate fi, simultan, atât binecuvântare, cât și povară. „Cu fiecare lucru învățat ai devenit un pic mai bătrână“, îi spune el fetiței-licurici, încercând să-i clarifice dificilul raport dintre maturizare și înțelepciune, dintre experiență și formare. Cu toate acestea, instanța sapiențială supremă se dovedește a fi Floarea-Soarelui, care o provoacă pe Iana la un atent exercițiu autoreflexiv, la o probă a oglinzii de aur (magice, firește), în care fetița își vede adevărata frumusețe și își contemplă strălucirea ce izvorăște din interiorul ființei sale.
Preponderent feminine, întâlnirile fericite ale Ianei adună o mulțime de lecții de viață, una dintre cele mai importante fiind asimilată cu ajutorul Doamnei Măslinilor, care o duce pe fetița-licurici în deșert, în căutarea vraciului care vindecă durerile sufletului (În care se arată că durerile sufletului, deși nevăzute, sunt mai mari decât ale trupului și au nevoie de îngrijire specială). Acesta se va dovedi a fi, mai târziu, simbolicul Șarpe de Cristal, care-i va dărui protagonistei un parfum cu virtuți soteriologice.
Escapada onirică din Norul cu Vise Frumoase sau utopia copilăriei din țara Omului de Turtă Dulce, unde pare să se împlinească dorința fiecărui copil de a întâlni un spirit simpatetic și de a dobândi dulciuri la discreție reprezintă noi etape de construcție lăuntrică în călătoria inițiatică a Ianei. Li se adaugă regimul existențial al lejerității din Valea Merelor, călătoria cu Zmeul Verde și întâlnirea providențială cu manieratul Vulpoi Englez, împătimit al ceaiului de la ora cinci și al tuturor ritualurilor specific britanice, el fiind cel care o vede cu adevărat pe Iana și care izbutește să o descifreze.
Dincolo de problematica identității și a acceptării, lecția pe care cartea o impune este că adevărul și frumusețea țin de receptare. Aglutinante, tribulațiile fetiței-licurici prin universul populat de dragoni albaștri cu cinci gheare, pietre antropomofizate și clovni angrenați într-o paradă consumată în gura Marelui Crocodil ilustrează temele subiectivității timpului și ale unicității semnificative a fiecărei ființe în parte, asociate importanței generozității și preeminenței iubirii de sine și de lume, întrucât – afirmă unul dintre personajele Andrei H. Hedeș spre finalul romanului – „ca să vezi îngeri, trebuie să iubești asemenea îngerilor“. Delicat-fantastă, atmosfera cărții ne reîntoarce la Micul Prinț al lui Saint-Exupéry, aducându-ne aminte că înțelepciunea poate veni înspre noi și pe aripile de vânt ale unei parabole diafane, înveșmântate în firesc, magie și simplitate.