Preocupată de propria biografie, Gabriela Gheorghișor ne oferă, în Văduva plătește dublu, felii de viață pline de o intimitate nevralgică, atașantă. Pare că întreaga ei existență pendulează între traume mult prea apăsătoare sau incomode. În toate cele trei părți ale volumului se deschid simultan mai multe orizonturi autoscopice, iar, în cheie cathartică, are loc un soi de autopsie a propriilor traume, practicată într-un discurs deopotrivă cerebral și insolit. Scenariul biografic pornește de la anumite date sau repere concrete, pe care însă poeta fie le transfigurează imagistic/imaginativ, fie, printr-un sarcasm discret, crepuscular, le conștientizează precaritatea. În chiar primul poem, format din mai multe secvențe filmice, un aer apăsător învăluie o biografie scindată între resemnare și angoasă. Asumată cu luciditate, condiția propriei feminități este dezvăluită ca o permanentă stare de asediu corporal și senzorial: „Pe frontul inimii mele, nimic nou./ Stau sfârtecată în tranșee“ sau „Zidul plângerii se mută înăuntru./ Liniile din palmă se șterg“. Singurătatea pare a fi comasată într-o cutie neagră în care sunt înregistrate toate frecvențele traumelor și ale înstrăinărilor: „Tu poartă-ți singurătatea ca pe o haină de blană./ Tot pământul e un câmp de cutii negre/ Acolo va fi cândva și cutia mea neagră,/ în care vorbesc despre mine,/ despre noi, despre voi, despre ei,/ om singur lângă om singur.“ (Cutia neagră).
Își face simțită prezența, pretutindeni în jur, epuizarea existențială. Retorica subteranelor umane și peisagistice este redată în imagini atinse de un expresionsim crepuscular: „Toamna lumina se răsucește în funii,/ se îngreunează și se lasă ca niște fâșii de cocă spre pământ,/ se târăște printre noi și ne împotmolește./ Creștem în ea ca într-un cozonac,/ în care tot scobim după aer./ Fiecare sapă în galeria lui,/ ca pușcăriașii din alte vremuri./ Lumea pare acum o rețea de tuneluri,/ ca apeductele de sub vechea Romă,/ care se întindeau pe zeci de kilometri, până în munți.“ (Chipul). Decorul domestic devine scena unor gesturi fără finalitate parcă, într-o atmosferă de tandrețe încremenită, blocată între afectivitate și însingurare. Actului erotic îi este conferit un relief vizionar: „În patul meu, bărbații stau ca-ntr-un sicriu,/ îi țin îmbălsămați ca pe mumii./ Sângele lor fierbe acum departe, în trupurile altor femei,/ sau se încheagă neputincios, ca piftia./ Iar ei, bărbații mei, mă țin de ani întregi/ cu picioarele legate cu sfoară,/ ca pe mort.“ (În patul meu).
În Moșteniri, poeta trasează un arbore genealogic al traumelor, osmoza mai multor identități ducând, în cele din urmă, la propria ei identitate. Orice moștenire identitară capătă o forță stranie, o melodicitate gravă și ireală, apropiată de atmosfera pe care orice familie o menține vie dincolo de timpuri și mentalități: „Am moștenit și puterile femeilor din familia mea,/ lacrima, tămâia, rugăciunea,/ știu să fac colivă și colaci,/ știu să leg bănuții în pomene,/ am învățat să trag după mine moartea/ ca un copil care se chinuiește/ să înalțe un zmeu zdrențuit.“ (Moșteniri). O anumită predispoziție fantezistă conferă un aer de savoare imaginativă, de simț ludic, unei evocări erotice, pline, în fond, de candoare: „Bărbatul meu de nisip are tot optsprezece ani./ Nu vreau să mi-l imaginez cu părul cărunt,/ veștejit sau cu burtă, ca băutorii de bere./ Aș putea să-l recompun minuțios / dintr-o picătură de parfum./ În vara în care l-am cunoscut,/ am devenit frumoasă.“ (Bărbatul meu de nisip). Secvențele cotidiene sunt străbătute și ele de fiorul imagist al reveriei sau al unor transbordări insolite între spații geografice care își anulează granițele. Pare a avea loc o turnură onirică a simțirii și a rememorării: „Am o senzație de irealitate,/ de parcă am căzut într-o trapă./ Mă vor găsi aici, în marea sudului,/ poate peste vreo două mii de ani./ Scufundată ca o epavă antică,/ plină cu amfore romane“ (Cinema în aer liber). Aceasta este o manieră asemănătoare stilului sorescian.
Reversul oricărei bătălii aparent câștigate este o amplificare a fragilității, a sentimentului de singurătate care atonizează spații concrete, dar și dimensiuni interioare: „Am fost nevoită să mă dezbrac,/ să-mi dau jos armura, să las scutul și armele./ Să sap o groapă pe sub ziduri,/ să mă strecor pe brânci./ Mi-am julit coatele, genunchii, mi-am rupt unghiile,/ dinții, am înghițit noroi./ Dincolo de ziduri nu eram decât eu.“ (Bătălia). Doliul, laitmotivul predominant al volumului de față, uneori atemporal, este unul care apare atât după anumite morți, cât și după anumite experiențe vitale. El predispune la resemnare și la asumarea unei existențe în care simțurile sunt mereu în alertă. În ceea ce privește experiența erotică, aceasta este proiectată în imagini vintage și pare a căpăta o coloratură funebră: „Sunt în doliu. Sunt o femeie în doliu,/ chiar dacă am lăsat oglinda descoperită,/ chiar dacă n-am aprins lumânări./ Dar mortul încă îl veghez/ noapte de noapte.“ (Doliu). Poeta nu face altceva decât să reconstituie hărți senzoriale, să pornească pe căi deja bătătorite, să exploreze teritorii care și-au schimbat granițele. În ultimul poem, tot acest demers parcă pare pătruns de un aer de vacuitate. Deasupra acestui fond uman, alterabil, alienant, domină spectrul ironiei: „E ca și cum aș exfolia o ceapă,/ scot straturile unul după altul,/ miezul nu e de găsit nicăieri./ Asta era undeva definiția ironiei.“ (Harta călătoriilor). Resemnarea, luciditatea și un aer necesar de sarcasm calculat, cum se întâmplă mai peste tot în acest volum, devin câte o plută a meduzei rătăcită între un atunci și un acum, tot mai însingurate. Criticul Gabriela Gheorghișor ne surprinde plăcut prin volumul de poezii cu totul remarcabil Văduva plătește dublu.