Am citit pe nerăsuflate cartea lui Andrei Gorzo, Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie ca pe un roman bun, știind foarte bine că nu este chiar un roman, dar beneficiind de o dinamică existențială mobilizată, în parte, de energia ficțiunii. Ficțiunea, Andrei Gorzo și-o ia direct din romanele lui Graham Greene și din ecranizările câtorva dintre ele, dar, cumva, și din viața tatălui, care, dincolo de pasiunea, de altfel împărtășită, chiar inculcată fiului față de romanele și filmele de spionaj, pare să-și facă din viață, uneori cu concursul unor împrejurări ostile, o versiune romanescă în stilul lui Graham Greene. Altfel, cartea lui Andrei Gorzo este o autobiografie în care este topită biografia tatălui, personajul central al ei, alături de biografia lui Graham Greene, dar și un eseu despre opera autorului britanic. Este un eseu bazat pe o solidă documentare, la rândul său metabolizat, intertextualizat (auto)biografist în stilul atât de personal și percutant în care autorul își redacteză reflecțiile despre film pe blogul său intitulat „Lucruri care nu pot fi spuse altfel“. (Andrei Gorzo a fost o vreme cronicarul de film al revistei „Dilema Veche“).
Fiecare capitol al cărții este prefațat de un motto cu un citat dintr-un roman al lui Graham Greene, citat care introduce și tema capitolului. De fapt, întreaga carte ilustrează o simbioză complexă între viața autorului cinefil și bdfil, cititor pasionat, cu opera lui Greene asimilată în cele mai mici detalii și supusă unui examen critic. Istoria personală devine aceea a unei întâlniri destinale cu textul prin care acesta operează deschideri inițiatice și reflexive în lumea cititorului. Chiar dacă scenariul sună cervantesc, nu avem de-a face cu un caz de donquijotism, – deși, așa cum Alonso Quijano citea cu pasiune paraliteratura vremii sale reprezentată de romanul cavaleresc, Gorzo s-a format la școala unui culturi de consum livrate de romanele franțuzești din seria Fleuve Noire cu eroii săi butaforici, și de banda desenată din care se distinge elitist revista „Pif“ și autohtonist-provincial revista „Cutezătorii“, până la întâlnirea cu maeștrii genului, precum John le Carré. El a crescut la umbra VSH a culturii video din anii ’80: Toată această istorie este inevitabil încărcată de nostalgie și este parte din amintirile din copilărie a numeroși intelectuali emblematici, pentru care Misterioasa flacără a reginei Loana a lui Umberto Eco constituie un reper inconturnabil.
Dar nici despre un caz de bovarism nu se poate vorbi, cu niciun chip tânărul nu se simte încarcerat de îngustimi provinciale și orizonturi blocate sau sedus de ficțiune până la a dori să treacă la un vivere pericolosamente a la maniere de... Avem un examen lucid- (auto)ironic cu o nostalgie camuflată față de etape ale devenirii în care rolul major îl joacă întâlnirea cu cărțile lui Graham Greene în adolescență. Scriitorul britanic devine un substitut pentru o image of the father; figura tatălui și a lui Greene, fără a se suprapune, se reflectă reciproc și converg în formarea unei imagini de sine a fiului asociată, aș zice, mesajului pe care-l transmit personajele scriitorului sau, dacă-mi este iertată prețiozitatea, ethosului lor. De la bun început aș da la o parte orice demers psihanalitic, tentant mai ales pentru că este facil, pus pe masă chiar de Andrei Gorzo, care etalează fără nicio rezervă toate argumentele în acest sens, oferă cheile de lectură și problematizează o serie de dileme oedipiene, de identificări, de refulări, de resorturi interioare cu o hiperluciditate și onestitate dezarmante în felul lui Pascal Bruckner din Fiul cel bun. În parte, forța cărții sale vine din această abordare frontală, fără mișmașuri de ficționar, strategii de camuflaj și rețineri calculate, dar și fără exibiționisme isterice și egografii viscerale.
Interesul pentru biografia lui Graham Greene trasează în capitolul 24 cu „relativă acuratețe“, „traiectoria intelectual-spirituală“ a prozatorului care include și côté-urile sale ideologice, în oscilația între „stânga“ și „dreapta“, între „activismul intervenționist“ și „fatalismul catolic“, de la un antisemitism justificat prin clișeu la un creștinism care îmbrățișează umanitatea în toată urâțenia și labilitatea ei. Ideologicul ocupă un loc important pentru Andrei Gorzo, amprentă a unei întregi generații intelectuale. Calificative în acest sens sunt prezente peste tot, mai ales în surprinderea unor atitudini sau fixarea unor reflexe mentalitare, și ele depăseșc (i)relevanța unor maniheisme reductibile la truism precum perechea de opuse fascist-comunist, devenite operatorii logici ai unei lumi puternic vectorializate ideologic. Acest interes este descărcat și în receptarea operei literare, acolo unde biografiile fictive ale personajelor reprezintă o sinteză a experienței de viață a acestuia, dar, dincolo de ea, și un mod de a o gândi, de a o aborda.
Întâlnirea în adolescență cu opera prozatorului, dar nu mai puțin și cu filmografia după opera sa, este capitală. Termenii în care se raportează la prozator, „o voce în capul meu“, „un far“, „un ghid care îmi oferea o hartă“, culminează printr-o figură a unei paternități de substitut, tutoriale/mentoriale, „o versiune îmbunătățită a lui taică-meu“, cu o sintagmă împrumutată lui Joseph Conrad – chiar titlul unei nuvele a acestuia, „my secret sharer“. Acestea și multe altele relevă centralitatea acestei figuri în organizarea unui sens al lumii în contextul atât al dezorientării, al angst-ului adolescentin, cât și a ambiguităților proiectate de un biologic pater familias. Aceste ambiguități se acumulează în episoade antologice ale unui captivant roman de familie, proveniența dintr-o familie de medici a cărei reputație în orașul de reședință, Drăgășani, îi conferă aura unei filiație aproape nobiliar-dinasctice; arestarea și detenția timp de 16 luni în legătură cu verdictul dat în calitate de medic legist la moartea suspectă a lui Virgil Trofin, aparatcik căzut în dizgrația lui Nicolae Ceaușescu și probabil lichidat la ordinul acestuia; investigația postdecembristă sub tutela lui Gelu Voican Voiculescu a acestui caz și a altora tot atât de suspecte, demers eșuat; rolul de agent sub acoperire într-o bizară întreprindere criminalistică, cu alias-ul Marian Mermond, demnă de Omul nostru din Havana al lui Greene; ziarist de investigație (crimă organizată, servicii secrete etc.) sub pseudonimul George Dora la ziarul de scandal „Atac la Persoană“, publicație din familia „României Mari“, ziar lansat de Mitică Dragomir, colaborator cu o rubrică de senzațional la Tele 7 abc, director al revistei „Alerta“, scoasă în regie proprie, apropiat al unor grei în politică, securitate, „o demi-monde de securiști, aventurieri și interlopi“ etc. Da, avem un „roman“ în sine, documentat ulterior și de Andrei Gorzo, dar și printr-o serie de interviuri luate chiar părintelui său.
Vocea autorului ca persona care infuzează personajele sale cu o luciditate a eșecului, o vulnerabi – litate cu atributul inteligenței, o capacitate de formula condiția umană în condensantul unui aforism sau în ricoșeul nemilos al unei replici, dar mai ales cu un fel de onestitate perdantă a unei autodenunțări se lasă auzită în toate aceste povești de familie.
Am parcurs, la rândul meu, aproape în întregime opera lui Greene, pe care l-am asociat ca manieră lui Somerset Maugham, fără a sistematiza lectura sau a aprofunda chestiuni de istorie literară, biografie sau exegeză, așa cum o face Andrei Gorzo, ca să înțeleg cât de subtilă și minuțioasă este abordarea sa. Nuanțele „vocii“ sau mai precis a vocilor lui Greene detaliate de autor, toate analizele de text și context cu fixarea unor personaje emblematice din romanele acestuia vorbesc nu doar atât în numele unui interes intelectual sau al unei afinități, ci al unei identificări asumate, a unui ideal formativ, a ceea ce Marielle Macé, în Façons de lire, manieres d’etre, înțelegea prin bovarism – un efort de autostilizare, un patos formal, o pedagogie sui generis. Nu avem doar o lectură de suprapunere a afectelor, ci una de comuniune spirituală, pentru că, odată depășită etapa adolescentină, unde prozatorul asigură un ghidaj, răspunde interogațiilor curente, netezește drumul unei regăsiri, al unei acceptări de sine, conferind un sens lumii. Există o receptare sub semnul discernământului, al unei lucide radiografii a autorului și a operei care nu-l diminuează, nu-l relativizează, ci îi consolidează statutul. Într-un fel, identificarea prin lectură este mult mai profundă și Greene plombează o missing link între tată și fiu, devine „instituția“ de intercesiune, mediul în care tată și fiu se regăsesc fără să se întâlnească. Ce anume privilegiază această regăsire o spune destul de explicit Andrei Gorzo: „Dar Greene e chiar un scriitor al dubiului, al dubioșilor, al sufletelor rătăcite, al ne-mai-ieșiților din Războiul Rece. E un avocat al ăstora ca taică-meu, ba, într-un fel, și al ăstora ca mine, care tindem să avem probleme din oficiu nu atât cu claritatea morală, cât cu cei care o invocă. (…) Pentru Graham Greene, a fi om înseamnă a bâjbâi.“ Mă voi întoarce la felul asumat de a citi cartea lui Andrei Gorzo ca pe un roman, fapt prezidat de prezența dublă a ficțiunii în el: cea propriu-zisă a romanelor lui Graham Greene și cea a romanescului unei vieți trăite la confiniile cu ficțiunea, cu aventura, și care, indiferent de eșec, este relansată de forța interioară a trăirii unui fiu care-și iubește tatăl, „rana care mi-e el“, așa „abstras, fundamental inaccesibil, dar cald“ cum este el și caută un mod de a o spune. De aceea prefer să închei cu un citat dintre multe altele care relevă aceeași vibrație a afectului: „Ce să-i spun? Că nicio altă ființă umană n-a fost atât de intens prezentă pentru mine, pe o perioadă atât de lungă de timp, cum a fost și rămâne el?“