Marius Turda, profesor de istoria biomedicinii la Universitatea Oxford Brookes și membru al Societății Regale Britanice a Istoricilor, este cunoscut publicului românesc în special datorită cărților despre eugenism, rasă, ideologii naționaliste și biopolitică. S-a mai făcut remarcat atât prin conferințele pe care le-a susținut în mai multe centre universitare, cât și – mai recent – prin prezentarea Expoziției „Știință și etnicitate. Biopolitica și eugenismul în România, 1920-1944“.
Volumul apărut la Editura Polirom în vara lui 2024 pornește de la mai multe studii și articole în limba engleză publicate între 2003 și 2023, în general în reviste academice prestigioase. Versiunea în română a cunoscut o revizuire majoră, dar și adăugiri consistente, prin includerea mai multor surse primare și arhivistice (p. 7). Cartea este structurată în șase capitole cuprinzând tot atâtea teme provocatoare pentru cititor: I. Naționalism și regenerare etnică; II. Degenerarea rasei și antisemitismul; III. Biopolitica și antropologia națiunii; IV. Stigmat și sterilizare eugenică; V. Romi și „români de sânge“; VI. Despre ereditate, dar fără eugenie. În linii mari, textele din volum analizează prima jumătate a secolului trecut, cu un accent special asupra interbelicului, dar există incursiuni deloc de neglijat și în istoria secolului al XIX-lea, după cum în lucrarea lui Marius Turda întâlnim și referiri la perioada comunistă, inclusiv la regimul Ceaușescu cu a sa politică pronatalistă agresivă. Ca demers, cartea de acum se înrudește cu debutul editorial românesc al lui Marius Turda – Eugenism și antropologie rasială în România, 1874-1944, cuvânt înainte de Sorin Antohi, Cuvântul, 2008.
Continuând cumva o linie istoriografică inaugurată de Maria Bucur (Eugenie și modernizare în România interbelică, Editura Polirom, 2005 – o traducere după originalul în engleză apărut în 2002), miza majoră a cărții lui Marius Turda pare a fi reconsiderarea rolului jucat de eugenie, biopolitică și îndeosebi de conceptul de rasă „în mobilizarea și energizarea naționalismului românesc“ din perioada modernă și contemporană (p. 12). În opinia lui Turda, acest rol nu a fost deloc minor, iar aici se și produce în lucrare o distanțare polemică în raport cu autori canonici (români și străini) precum Zigu Ornea, Lucian Boia, Sorin Alexandrescu, Katherine Verdery, Keith Hitchins ș.a. Din perspectiva profesorului de la Oxford Brookes, în scrierile acestor sus amintiți cercetători „rasismul românesc nu este luat în serios, ci mai degrabă descris ca o aberație sau o imitație a unor curente de opinie la modă în alte țări“ (p. 12). Or, în mare parte, continuarea cărții încearcă să scoată în evidență folosirea și instrumentalizarea pregnantă a unor argumente (pseudo)științifice circumscrise antropologiei, serologiei, medicinii sociale, psihosociologiei etc. în dezbaterile despre specificul național care treptat alunecă pe o pantă eugenistă și biopolitică radicală, extremă, vecină cu rasismul. Punctul culminant este la începutul anilor 1940, odată cu edictarea unor legi rasiste, antisemite și xenofobe (în multe privințe imitând dispozitivul normativ din Germania nazistă) și cu politica genocidară a regimului Antonescu care i-a vizat pe evrei și romi. Numai că, înainte de Holocaustul de care se face responsabilă guvernarea pronazistă de la București, a existat un soi de „pregătire“ cultural-ideologică, „științifică“ și intelectuală care, în bună parte, este reflectată în paginile volumului.
Marius Turda arată destul de convingător cum, încă din primele decenii ale secolului al XX-lea, dezbaterile despre specificul național în România au găsit o sursă de inspirație în antropologie și eugenie. Autorul se grăbește să adauge că acest element nu a fost deloc o trăsătură caracteristică autohtonă, astfel de căutări fiind întâlnite cam peste tot. Ideea (obsesivă) de cunoaștere așa-zis științifică a rasei – vădită și în motto-ul cărții (un citat din Dem I. Dobrescu, p. 11) – a fost specifică și altor țări europene și nu numai. Chiar Marius Turda a scris o carte consistentă despre Ideea de superioritate națională în Imperiul austro-ungar, 1880-1918 – apărută în traducere românească în 2016 la Editura Argonaut. În plus, și în volumul comentat aici autorul vorbește inclusiv despre programele biopolitice și eugenice ale germanilor și maghiarilor din Transilvania în perioada interbelică, venite ca o reacție la „ofensiva biopolitică a românilor“ (pp. 23 și urm.).
Așa cum o arată și Marius Turda, este un loc comun faptul că naționaliștii și antisemiții români au îmbrățișat teorii rasiale și eugenice nu doar din curiozitate științifică, ci și din motive politice, din dorința de a crea un stat național al tuturor românilor, o țară cât mai omogenă din punct de vedere etnic (p. 11). Mai puțin studiată în istoriografie a fost implicarea oamenilor de cultură, a eugeniștilor (din zona științelor medicale, biologice și antropologice, îndeosebi) în toată această dezbatere despre specificul național și profilul spiritual al noului stat român unificat la 1918. Or, Marius Turda are drept preocupare principală tocmai punerea sub lupă a raporturilor dintre știință și etnicitate, precum și instrumentalizarea în scopuri politice a argumentelor academice. Această utilizare defectuoasă, ca să folosesc un eufemism, a unor teorii pretins științifice a avut ca țintă finală purificarea corpului națiunii de elementele indezirabile. Noul stat național a ajuns să fie perceput ca „expresia politică a unei comunități etnice, a unei rase cu aceeași origine geografică și cu un trecut biologic comun. Astfel, ideea de rasă s-a suprapus cu o terminologie politică și culturală care, la rândul ei, a construit treptat o mitologie a națiunii române“ (subl. n., p. 11). Dacă este să luăm doar cazul antropologiei, concluzia lui Turda este că „prin asocierea cu valorile naționaliste, dar și sub presiunea climatului politic al perioadei, antropologia s-a intersectat cu rasismul și antisemitismul“ spre sfârșitul anilor 1930. De la acel moment, direcțiile de cercetare ale antropologiei românești semănau mai mult cu un program politic decât cu cercetarea științifică (p. 129). În opinia autorului, în cazul cercetării antropologice, fuziunea dintre știință și etnicitate s-a produs chiar din anii 1920. Această îmbinare a condus în ultimă instanță la adoptarea biopoliticii ca politică națională în anii 1940 (p. 131).
Autorul se raportează în mod polemic la ideea istoriografică cu mare tradiție și încă dominantă potrivit căreia atitudinile elitelor (politice, culturale, religioase etc.) împotriva romilor nu ar fi motivate de rasism și eugenie (pp. 191-236). Cititorul mai puțin specializat va fi poate șocat să parcurgă deriva retorică xenofobă și rasistă (îndreptată contra romilor) a părintelui profesor Liviu Stan, uneori editată cu gir oficial la Tipografia Arhidiecezei Ortodoxe de la Sibiu (pentru teologul de la Mitropolia Ardealului, romii reprezentau în 1941 „un focar de infecție și degenerare“ – p. 220). Chiar și în zilele noastre organele oficiale ortodoxe se raportează la Liviu Stan, apropiat de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, doar ca la un „strălucit canonist, mare teolog și profesor creator“, fără vreo nuanță (auto)critică. Biserica Ortodoxă Română nu trebuie singularizată: inclusiv cărturarii de astăzi ai Bisericii Române Unite ar merita să mediteze pe marginea scrierilor din Cultura Creștină ale lui Augustin Popa, profesor la Academia Teologică din Blaj, care invoca în 1938 „puritatea sângelui și frumusețea rasei“ (p. 137). De altfel, multe personalități culturale ale interbelicului sunt puse în discuție pentru astfel de „rătăciri“ nefericite și, aparent, volumul lui Marius Turda s-ar înscrie într-o linie „demitizantă“ radicală, de neacceptat pentru mulți români, chiar din spațiul intelectual și istoriografic. Însă faptul că profesorul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a participat la lansarea cărții la 26 iunie 2024 – desfășurată la Institutul de Istorie „N. Iorga“ – și a avut cuvinte de apreciere (înregistrarea este disponibilă online – https://www.youtube.com/watch?v=_8w-Nwq8XHk&t=108s&ab_channel=MariusTurda), mă face să sper că acest volum va avea un mai mare impact decât debutul editorial românesc al lui Marius Turda, care nu s-a bucurat de prea multe comentarii, chiar polemice.
Sunt poate multe nuanțe care pot fi aduse după lectura acestei cărți, iar Marius Turda este primul conștient că lucrarea sa este una perfectibilă. Probabil unii istorici (ai medicinei, educației, antropologiei, sociologiei etc.) vor formula critici, unele justificate. Aceasta nu înseamnă însă că volumul profesorului de la Oxford Brookes nu este unul de referință. Și cred că va rămâne așa mult timp.