Consultând arhiva Elenei Daniello, respectiv partea care este păstrată, în Germania, de către fiica celebrei inspiratoare a poetului, Doamna Helene Rodica Daniello, am găsit și manuscrisul poeziei intitulate 1959. Dorind să confrunt versiunea aceasta cu cea considerată definitivă, publicată de George Gană (Lucian Blaga, Opere, 2. Poezii postume. Ediție critică de George Gană, Editura Minerva, București, 1984, p. 273), am constatat, cu surprindere că, în ediția Gană, poezia are alt titlu: 1939! (deci și cu semnul exclamării după cifre).
Iată ce scrie George Gană în comentariile aferente acestei poezii: „Poezia aparține, tematic și stilistic, ciclului Vârsta de fier. Nu mai există niciun manuscris (subl. I.R.), pentru că, informează Dorli Blaga, «manuscrisul original a fost predat redacției revistei [Viața românească], pentru a fi reprodus în fotocopie; spre regretul nostru, acest manuscris s-a rătăcit în redacție, după cum de altfel se semnalează într-un număr al revistei» (Cf. Lucian Blaga, Opere, 2. Poezii. Cuvânt înainte de Șerban Cioculescu. Ediție îngrijită de Dorli Blaga, Editura Minerva, București, 1974, p. 507).
Poezia a apărut pentru întâia oară în Viata românească, XXII, nr. 5, mai 1970, p. 5.
Reproducem textul de aici.“ (George Gană, ed. cit., p. 391).
Am răsfoit revista Viața Românească, numărul 4 și următoarele două numere, dar nu am găsit acea semnalare, de care vorbește Dorli Blaga.
Dar iată textul poeziei:
1939!
Îi este pustiului sete
de sfinți și de rouă.
O mie nouă sute treizeci și nouă!
An fără rouă.
De semenii noștri,
de-așezămite,
de-abia ne aducem
prin timpuri aminte.
Cetatea aceasta nu știm
de-i veche sau nouă S
-a spune odată: ’39
An fără rouă.
Crește pustiul: vai nouă!
Nici sfinți și nici rouă.
O, semeni și-așezăminte,
Vai nouă, vai nouă!
Din fericire, s-a păstrat, iată, un manuscris al acestei poezii, de care George Gană nu avea cum să știe, arhiva în care se păstra fiind în Germania.
Manuscrisul este scris cu creionul (cu „creionul care scrie singur“, cum glumea poetul, în alt context), este semnat Lucian Blaga și are trei mici modificări semnificative, care pot fi sesizate ușor: cifra 3, din 1939, a fost ștearsă cu radiera și înlocuită cu cifra 5. În versul 3, „O mie nouă sute treizeci și nouă!“, trei a fost radiat și completat cu cinci. În fine, în versul 11, 39 a fost modificat în 59!
De ce a făcut Lucian Blaga aceste modificări, în poezia scrisă în 1959? Iată o posibilă explicație – o mărturie a Doamnei Helene Rodica Daniello: Lucian Blaga „avea multe motive să fie necăjit în acei ani de cruntă teroare comunistă. Trăia mereu cu teama de a fi arestat și, din acest motiv, a rugat-o pe mama să învețe poezii pe de rost, ca să le salveze, dacă i le lua Securitatea. De asemenea, i-a dictat mamei multe aforisme și texte. Mama și-a făcut cu prisosință datoria în această privință, zecile de poezii, pe care le-a învățat atunci, recitându-le până la moarte.“ (Helene Rodica Daniello, Amintirile mele despre Lucian Blaga, în vol. Lucian Blaga, „Plin mi-e sufletul meu de tine, plin.“ Scrisori către Elena Daniello. Cu o Introducere de Dr. Helene Rodica Daniello. Ediție îngrijită, note și comentarii de Helene Rodica Daniello și Ilie Rad. Prefață, notă asupra ediției și bibliografie de Ilie Rad, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023, p. 240).
În vara anului 1959 fusese arestat bunul prieten al lui Blaga, dr. Mihai Iubu, moment care i-a potențat poetului teama arestării sale. În acest context a scris poezia 1959, al cărei titlu, în redacția revistei „Viața Românească“, a fost modificat în 1939, pentru a fi excluse orice posibile aluzii la realitatea zilei, din 1959.
Să citim cu atenție poezia. În „pustiul“ ateist în care se trăia, lumea era dornică de religiozitate (sfinți) și sensibilitate (rouă). Era o perioadă în care trecutul nostru național și marile noastre instituții erau ignorate (semenii noștri, așezăminte) și date uitării. În strofa finală se atinge paroxismul suferințelor, sugerat prin lamentația biblică, repetată: „Vai nouă, vai nouă!“
Era clar că nu se putea publica așa ceva. Și atunci s-a trecut la modificarea anului: 1939, în loc de 1959.
Dacă George Gană a reprodus poezia după varianta din „Viața Românească“, nu înțelegem cum a apărut semnul exclamării, fiindcă în revistă acesta nu exista. Și nici în varianta manuscrisă, pe care o avem.
În ediția de la Humanitas (Lucian Blaga, Opera poetică. Prefață de George Gană. Ediție îngrijită de George Gană și Dorli Blaga, Humanitas, 2024, p. 497), apare, totuși, titlul 1959!, an modificat și în versurile 3 și 11! Și-o fi amintit Dorli Blaga de adevăratul an din manuscris? Ar fi trebuit făcută o notă în acest sens. În ediția girată de Eugen Simion, anul este 1939, dar cu semnul exclamării (Cf. Lucian Blaga, Opere. I. Poezii. Ediție critică de George Gană. Cronologie și aducere la zi a receptării critice de Nicolae Mecu. Introducere de Eugen Simion, Academia Română. Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2012, p. 610).
În 1970, când s-a publicat poezia (împreună cu alte două poezii, care marcau 75 de ani de la nașterea poetului), revista „Viața Românească“ avea următoarea echipă redacțională: Demostene Botez – director; Radu Boureanu – redactor-șef; Paul Georgescu – redactor-șef adjunct; Vladimir Colin – secretar general de redacție; Florența Albu, Eugenia Tudor Anton, Vlaicu Bârna, Ioana Crețu lescu, Jean Grosu, Remus Luca, Damian Necula, Ion Negoițescu, Petru Popescu – redactori; Lisette Daniel – secretar de redacție.
Deși trecuseră cinci ani de la începutul „liberalizării“ României comuniste (1965), reflexele staliniste se dovedeau încă puternice, iar cenzura era omniprezentă (va fi desființată oficial în 1977). Astfel, în nr. 4 din „Viața Românească“, era marcat centenarul nașterii lui V.I. Lenin, omagiat, prin studii și poezii închinate fostului lider sovietic, de către D. Botez, Vlaicu Bârna, Miron Constan tinescu, H. Wald, G. Zane, Ov. S. Crohmălniceanu ș.a., se publicau recenzii la cărți și reviste sovietice etc.
Să nu ne mirăm că, în acest context politic, titlul poeziei a fost schimbat, iar manuscrisul „s-a pierdut“ în redacție.
O viitoare ediție a integralei poetice blagiene trebuie să îndrepte eroarea de acum 55 de ani! Titlul definitiv al poeziei este 1959.