La Editura Polirom din Iași a apărut o nouă ediție a cărții lui Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească. Lucrarea a făcut vâlvă la apariția ei, în 1995, prima ediție fiind urmată de numeroase reeditări. Recenta versiune beneficiază de o prefața semnată de Marta Petreu, o bună cunoscătoare a perioadei cercetate. Investigația se găsește în prelungirea firească a unui alt studiu semnat de Z. Ornea, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea (1980).
După 1990, o lungă perioadă de timp, lumea a fost preocupată mai mult de dezvăluirile legate de anii sumbri ai totalitarismului. Drept consecință, așa cum menționează Marta Petreu, cercetarea extremei drepte românești nu a constituit o prioritate. Cartea lui Z. Ornea a avut meritul de a se număra printre primele scrieri care au atras atenția asupra faptului că, în ciuda realizărilor extraordinare, perioada interbelică nu a fost – așa cum s-a crezut timp îndelungat – una idilică. Sub acest aspect, cartea a avut un important efect demitizant, impactul ei fiind destul de puternic. Ea atrăgea atenția asupra faptului că, interziși o lungă perioadă de timp, mulți dintre marii intelectuali interbelici (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nichifor Crainic și alții) nu trebuie recuperați doar prin operele lor, ci trebuie lămurită și poziția lor ideologică legată de extrema dreaptă a timpului. Pentru a circumscrie specificul extremismului naționalist interbelic românesc, Z. Ornea a parcurs o uriașă cantitate de informații, foarte puțin cunoscute la vremea respectivă.
Studiul se deschide cu niște Preliminarii în care autorul își prezintă intențiile. El menționează că a vrut să elaboreze această carte încă din 1980. Din păcate, la vremea respectivă, un asemenea proiect nu putea să fie publicat, deoarece „era imposibilă comentarea cum se cuvine a ideii de totalitarism și partid unic, de democrație parlamentară, idei-forță patrimoniale deopotrivă pentru extrema dreaptă și pentru cea stângă“. În același timp, dezvăluind crezul politic al unor personalități marcante ale tinerei generații din anii treizeci (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica ș.a.), studiul ar fi adus noi argumente pentru interzicerea tipăririi operelor acestora. Prin urmare, elaborarea cărții a fost amânată. Abia după 1989, eliberat de orice constrângeri, Z. Ornea a reînceput travaliul la proiectul abandonat temporar. Perioada interbelică nu îi apare istoricului literar drept „un bloc unitar“. Drept consecință, cercetătorul afirmă că cele două decenii trebuie examinate separat. Centrul de greutate „sub raport social, politic, literar și în dezbaterea de idei“ îl ocupă răstimpul dintre 1918 și 1930. Cu toate acestea, între cele două decenii nu există o ruptură, fundamentele deceniului al patrulea fiind așezate deja în anii douăzeci. Z. Ornea cercetează cu migală factorii politici care au marcat viața politică a timpului. El studiază pe larg rolul jucat de regele Carol al II-lea în epocă și analizează ascensiunea rapidă a forțelor de extremă dreaptă. Istoricul literar conștientizează faptul că zugrăvește tragedia unei generații, de unde nevoia unei prezentări obiective, bazată pe parcurgerea minuțioasă a documentelor. Pentru a-și ilustra ideile, exegetul trimite masiv la presa vremii, citatele sale fiind cu atât mai importante cu cât, la prima ediție a cărții, ele erau foarte puțin cunoscute. Decuparea documentului semnificativ îl ajută pe cititor să își facă o imagine despre fenomenul spiritual, ideologic și politic al anilor treizeci. Atenția exegetului se focalizează pe câteva idei-forță, în măsură să reflecte tensiunile specifice timpului.
Amplul demers realizat de Z. Ornea conține șapte secțiuni ample, care abordează următoarele probleme: Democrația și raționalismul sub acuzare, Românism și autohtonism, Noua generație, Extrema dreaptă. Orientări, Legionarismul ca grupare politică și orientare în spiritul public, Problema evreiască, Ideologiile totalitare și literatura. Foarte interesante se dovedesc capitolele în care Z. Ornea urmărește procesul convertirii la extrema dreaptă a unor intelectuali de marcă precum Emil Cioran, Mircea Eliade și Constantin Noica. Alte pagini bine documentate relevă influența pe care profesorul Nae Ionescu a avut-o asupra tinerei generații. Nu sunt lipsite de interes nici paragrafele care urmăresc activitatea lui Nichifor Crainic la o serie de publicații precum „Gândirea“, „Calendarul“ și „Sfarmă Piatră“.
Aspirând la obiectivitate și bazându-se pe numeroase documente, cartea lui Z. Ornea nu și-a pierdut actualitatea, chiar dacă între timp au apărut numeroase alte studii vizând extrema dreaptă românească și raporturile marilor scriitori români cu ideologia timpului.