Sunt poeți despre care nu se vorbește prea mult, deși ei fac parte din acea evoluție constantă a poeziei române din ultimele decenii, în opera lor regăsindu-se mai toate tendințele, convulsiile, obsesiile. Este (și) cazul lui Mircea Stâncel, poet optzecist, afirmat încă de la primele manifestări ale generației, întîmpinat de la debut cu entuziasm de critica literară, publicat în revistele vremii. Risipită în volume apărute de-a lungul a mai bine de patru decenii de la debut, opera poetică a lui Mircea Stâncel se regăsește și poate fi văzută cu adevărat în recenta Integrala poetică. 1981 – 2021, volumele 1 – 2 (Editura Colecția revistei „Discobolul“, 2023, I – 406 pag. + II – 386 pag.) care ne redă un parcurs liric consistent, convingător, pasionant la lectură. Deși pare greu să surprinzi critic în puține fraze o operă care adună cîteva mii de pagini de poezie, ceea ce este de observat cu precădere la Mircea Stâncel este tocmai această constantă a spunerii poetice, o unitate de stil care armonizează poezia din toate etapele, din toate volumele.
Energia cuvintelor este pusă la treabă în poezia lui Mircea Stâncel, realul este suport pentru magic, trăim în fabulos, elementarul accede la metafizic, corpul la transparență. Textul poetic e ca o apă lustrală care spală contururile realității fizice. Modalitatea de scriere pare a fi dicteul automat, visul dă peste margine dintr-un preaplin vulcanic, sunt invocate dublete fundamentale de genul clar-obscur, plin-gol, prezent-viitor într-o tentativă de îmblînzire a contrariilor: „îmi mut biblioteca în cîmpul liber cu iarbă/ între granule negre unde e ascunsă respirația/ lui dumnezeu întreagă încă;/ pe care tu nu o mai cauți/ dar sunt dialecte printre firele verzi/ sunt discursuri închise în poamele coapte“ (măsură pentru măsură/ vol. Cămașa de sare, 1981); sau: „tu ești într-un tramvai învelită în spaime/ te duci la ultimul curs de estetică/ te rog nu mai plînge/ o ceață mare ne ajunge din urmă;// pentru noi în seara asta se luminează de ziuă“ (o să vină barbarii/ din vol. Sunt imperfect, draga mea, 2021).
Meditaţia blagiană, proprie poeţilor ardeleni, se manifestă la Mircea Stâncel doar atunci cînd poezia se reduce la reflecţii care re-dramatizează secvenţe de viaţă simbolice, cînd un duh al împăcării uneşte înţelepciunea din cărţi cu aerul proaspăt al naturii care linişteşte orice vanitate: „discursul despre pădure nu e nimic pe lîngă/ intrarea în pădure/ numărarea frunzelor se face cu inima ta/ nu cu tîmpla pune inima mea lîngă inima ta/ și eu așa aș face acum lîngă acest ținut de sînge“ (cîntul 21/ din vol. Neliniștea ordonată, 1987). Atelierul de lucru al poetului este, tot blagian, universul. Parabolizarea momentului poetic ţine de o gestică amplă, epicureic beat de univers, magician care îşi asumă jocul de sfere, poetul se dezintegrează/ integrează în propria lume imaginată: „mii de buze au învățat să tacă peste noapte/ și vinețiul lor se întinde într-o eternă iarnă/ și e atîta iarnă pe acest bulevard infinit/ că au început să ne urmărească lupii din peisajele simboliste/ sau din pădurea uimitor de vie …“/ (se întrerupe/ vol. Neuralice, 2008). Logica oximoronică a textelor conduce la abolirea convenţiilor, revărsării în spaţiu i se opune recluziunea în timp, exultanța conceptuală este abandonată în favoarea înstrăinării precum la Camus. Mai mult, un duh claunesc pluteşte peste toată această hărmălaie redundantă. Numai că poetul o stăpîneşte cu vrednicie precum un personaj bulgakovian stăpînea sala eterogenă în care improviza un spectacol complex de magie neagră. Întîlnim și un recurs susținut la povestea agrimensorului din romanul lui Kafka, în care misteriosul castel domină imaginativul și îi dă un sens: „magia se face în timp ce bem cafeaua/ și recităm din versurile unui poet de seamă/ castelul dă sens acestei seri ce stă să-nghețe/ și cărămida îngropată în mortar a început să mediteze/ lumea asta e goală și se cade să fie umplută/ lumea e oarbă și castelul îi pune ochi“ (castelul se trezește iar/ vol. Cartea speranțelor disperate, 2017).
Putem vorbi, în poezia lui Mircea Stâncel, de ceea ce Jean Burgos numea „o patologie a imaginii“, atunci cînd imaginea „se fixează, încremenește, se repetă și proliferează malign în propriul său spațiu.“ În poemul textele verzi, din volumul Cartea speranțelor disperate (2017), de exemplu, „e atîta clorofilă în jur/ încît și gura ta este verde/ cînd mă săruți se colorează lumea“. Poate să pară un lucru incredibil, dar în spațiul poemului totul este posibil. Mai mult, în spațiul poemului imaginile se comportă precum „o realitate lichidă“ care umple toate fisurile pe care le întîlnește. Proliferarea imaginii este una stereotipă, mereu asemănătoare, „ființa imaginativă“ este exclusă din lumea sa, „totul se petrece fără constrîngeri creatoare“ pînă la limita „delirului suprarealist“/ (tot după Burgos). Ceea ce urmează nu mai are nicio logică aparentă, sugestiile preiau desfășurarea de energii poetice, „textele verzi sunt scrise în nopțile lungi de iarnă“, „sub picioarele tale explodează primul fir de iarbă“, „dar gura ta este verde / și scrie ultima propoziție în cartea noastră“. În cele mai multe poeme ale lui Mircea Stâncel, din opera sa, adunată în Integrala poetică, se petrece ceea ce spunea Eugen Negrici analizând poezia lui Mallarmé, că poezia este singurul loc „unde hazardul și impuritatea realului ar putea fi învinse.“ Astfel, după secvențele neverosimile, urmează o limpezire, drama se estompează într-o izbăvitoare claritate.
Mircea Stâncel este poetul care interpretează cu aceeași voluptate partituri neo- și postmoderniste, care a făcut din poezie un adevărat ținut misterios, o ultima Thule în care și cititorul care se aventurează se simte confortabil.