Colecțiile de cronici de întîmpinare feresc acest tip de texte de pierderea lor prin publicațiile în care au apărut. Autorii consumă cu ele multă energie care ar fi păcat să se risipească, iar cercetătorii viitori care s-ar ocupa de actualitatea literară a unei perioade capătă un ajutor însemnat, fiind scutiți de căutări în colecții de periodice.
De aceea Alexandru Colțan, ca și alți cronicari cu activitate susținută, procedează bine strîngînd într-un volum intitulat Coarda arcului în jur de 70 de articole pe care le-a publicat înte 2019 și 2023. Ele au apărut, după cum scrie autorul, în revistele „Orizont“ și „România literară“ și pe o platformă numită LaPunkt.ro. Deși Alexandru Colțan este el însuși prozator și un membru al Cenacului timișorean „Pavel Dan“ din Timișoara, volumele de proză și de poezie nu sînt cele de care se ocupă cu precădere, partea cea mai însemnată a volumului său referindu-se la cărți de critică și istorie literară, de eseuri și memorialistică. Este clar că autorul simte o atracție pentru critica ideilor literare și filosofice. El se referă în mod repetat la scriitori ca Nicolae Manolescu (șase capitole constituite din tot atîtea cronici), Gabriel Liiceanu (patru articole), Alexandru Baumgarten și Răzvan Voncu (două texte). În atenția sa au fost critici venerabili ca Mihai Zamfir, Ion Pop, Alexandru Ruja, care semnează și prezentarea de pe coperta IV, critici, eseiști și publiciști ai generației de mijloc, precum Vasile Spiridon, Horia-Roman Patapievici, Ovidiu Pecican, Gh. Glodeanu, precum și mai tinerii Andrea H. Hedeș, Adrian Buzdugan, Cristian Pătrășconiu.
Aceeași distribuție a vîrstelor se arată și în primele secțiuni, dedicate poeziei și prozei. Doar la poeți putem vorbi de o atenție specială acordată autorilor timișoreni (Ioan T. Morar, Andra Mateucă, Robert Șerban, Marian Oprea, Adrian Bodnaru, Eugen Bunaru). Dintre ei, Robert Șerban este prezența cea mai remarcată, fiind de găsit în toate genurile literare din care autorul și-a ales volumele. În prezent, criticul de întîmpinare își continuă activitatea la revista „Orizont“, ceea ce atestă perseverența lui într-un domeniu foarte necesar și destul de sărac în autori cu o asemenea consecvență.
Pentru a trage cu arcul e nevoie de un arc, de coarda lui și de o săgeată. Dar și de o țintă de nimerit. Dintre aceste elemente, Alexandru Colțan își alege coarda, partea subțire, de finețe, obiectul flexibil care încarcă arma lui Robin Hood cu energie potențială ce se transformă în aceea cinetică a săgeții. Istoria culturii cunoaște multe arcuri de la Cupidon și Hercule pînă la noi. Arcul criticului cere și el o coardă întinsă cu mînă sigură, o privire ageră și o anumită forță. De altfel textele criticului nu sînt deloc zgîrcite cu metaforele. De pildă, Răzvan Petrescu „separă realitatea în straturi cu densități ontologice diferite pe care le îmbracă într-o membrană șanjabilă“. Titlul volumului este dat de o cronică la Impudoare… de Gabriel Liiceanu. Acolo este înfățișată „rostirea“ precum coarda „care lansează, în singurătatea zgomotoasă, a cetății nota noastră identitară precum fluieratul unei păsări de pradă“.
Prin asemenea imagini complexe (îmi place oximoronul „singurătate zgomotoasă“), Alexandru Colțan încearcă o aproximare cît mai bună a lumii. Aș spune – parafrazîndu-i fără nicio reținere stilul – că el caută să potrivească fractalii limbajului critic, fatalmente reductiv, și să-i mărunțească pentru a prinde cu o finețe cît mai mare curba inefabilă a țărmului. Criticul este atent la mișcările inaparente, la sunetele tectonice și infiltrațiile freatice subterane ale textelor. O scriitoare (Andrea H. Hedeș) „surprinde zgomotul crevaselor dintre marile plăci societale“ înscriindu-se, așadar, în același mod de a percepe realitatea. Scriind despre autori, exegetul își identifică mereu afinități și își cîștigă un mod fericit de a-i interpreta. Fericit, relaxant pentru sine, dar și pentru cititor.
Știm că, dintre Evanghelii, cea mai succintă este a lui Marcu, aceea care se ocupă foarte precis de faptele Mîntuitorului. Și autorul nostru este înclinat spre expunerea – deosebit de concentrată – cît mai exactă a realității unei cărți, aceea care duce la realitatea autorului și, în consecință, a naturii și gîndirii acestuia. Criticul țintește cu grijă miezul pe care trebuie să-l atingă săgeata. Iar legătura între arma sa tăcută și numele evanghelistului e evidentă.