Patria mea era un sâmbure de măr. O discuție cu Angelika Klammer (Humanitas, 2025) a Hertei Müller este reeditarea cărții publicate tot la Editura Humanitas în 2016 în traducerea lui Alexandru Al. Șahighian, care adaugă și notele de la finele cărții, și este rodul unei discuții cu jurnalista austriacă Angelika Klammer. În mod cert, alegerea interlocutoarei nu e întâmplătoare, între cele două femei funcționează o chimie subtilă, Angelika fiind o cititoare avizată și empatică a cărților Hertei Müller. Am revenit asupra acestei cărți pentru că ea este cumva una aparte, o carte-dialog care, în primul rând, reflectă opera, îi suprapune o anumită ordine a trăitului, îi reia temele principale, configurează o poetică uneori direct, precum în „capitolul“ final, Sertare și litere, alteori indirect, en miettes, dar și pentru că este ea însăși o operă. Ultima afirmație nu este exagerată, dialogul este alcătuit pe capitole care au titluri de roman, Bufnițe pe-acoperiș, Rima o știe, Să răsufli ușurat de două ori etc., însă ceea ce surprinde numaidecât este faptul că între „ficțiune“, romanele Hertei Müller, eseurile ei și aceste dialoguri diferența este aproape insesizabilă stilistic și ca desfășurare a unei reflecții care oricând poate fi atribuită unui personaj. Așa cum este transcris dialogul legat și firesc sacadat de intervențiile Angelikăi Klammer, el posedă nervul prizei directe, dar în același timp, ceea ce povestește prozatoarea are forma literaturii așezate în pagină, și chiar dacă au existat intervenții ulterioare, cred că ele au fost minimale.
O dublă ordine structurează acest dialog, una cronologică, pe filiera unui Bildungsroman, străbătut însă de digresiuni, de reflecții care țin de logica eseului și tematic acolo unde se adresează literaturii. Avem, pe de o parte, o biografie neromanțată, crudă spre viscerală care cuprinde copilăria, adolescența și tinerețea petrecută în România ceaușistă și foarte puțin din viața trăită ca expat după emigrarea în Germania, exemplară însă, ca și romanele sale, pentru o Trauma-Literatur, iar pe de altă parte, o carte eseu, cum este și Regele se înclină și ucide sau Mereu aceeași nea și mereu același neică, adunând reflecțiile cu privire la experiența totalitară. Ceea ce sare în ochi este felul de a scrie, cu un scalpel în mână, într-un regim al obsesiei pe care autoarea îl identifică la Oskar Pastior, de care o leagă similaritatea unei experiențe-limită, cea a persecuției politice.
De la bun început, proza pe care o scrie Herta Müller transcende relevanța faptului literar, autobiografic, abordarea confesiv-memorialistică. Ea are valoarea mărturiei și a documentului care se încarcă de sensibilitatea liminală a autoscopiei și de înțelegerea profundă a modului în care un regim dictatorial afectează o ființă umană în fibra sa intimă, încercând să-i confiște atributele umanului, să-i șteargă orice urmă de noblețe, să o distrugă, sau, în termenii wokismului de azi, să o „deconstruiască“. Istoria unei familii este în măsură să reflecte suprastructura numită „Istorie contemporană“: „Orice istorie familială este printre altele și un abțibild domestic al istoriei contemporane.“
Herta Müller a fost apropiată, fără a fi membră, de gruparea de scriitori aparținând minorității șvabe (Ernest Wichner, William Totok, Richard Wagner ș.a.), desfășurându-și activitatea cenaclieră între 1972 și 1975 în Timișoara, autodenumiți, în spiritul desantist al anilor ’80 pe care l-au anticipat, Aktionsgruppe Banat (Grupul de Acțiune Banat). Dintre ei, prozatoarea îl pomeneșe în repetate rânduri pe Rolf Bossert, care s-a sinucis în circumstanțe misterioase la trei săptămâni după ce a emigrat în Germania. Al doilea scriitor, Roland Kirsch, coleg de generație, ridică suspiciunea autoarei că i s-ar fi înscenat o sinucidere prin spânzurare. Amenințările cu moartea ale securiștilor care o anchetează, descriși dintr-o perspectivă antropologică, amenințări care iau uneori o formă neintenționat poetică, configurează acest climat al unei angoase profunde. Există o transfigurare a traumei descărcate în limbaj care corespunde unei des-figurări a persoanei asupra căreia se exercită o presiune sistematică prin „otrăvirea“, „descompunerea“ – termen tehnic preluat din jargonul Stasi –, mediului în care trăiește.
Mecanismul intern al terorii exercitat, în particular, de către Securitate, „o uriașă centrală a fricii“, și asociativ, chiar dacă indirect, de către societatea aservită, este demantelat pornind de la propria experiență, devenind tema prinicipală a dialogului. Prozatoarea intră chiar în inima întunericului, analizează strategiile menite să destructureze umanul, să destrame psihic un individ adus în pragul sinuciderii și o face pe propria piele, printr-o autoscopie nemiloasă și dureroasă, descriindu-și reacțiile, stările tranziente, o existență descărnată, bântuită, în interstițiile unui suprareal absurdist. Herta Müller instituie o tipologie a fricii, pe care o analizează ca pe un sentiment partajat, altfel decât instinctual, ca un fel de terapie de grup victimiar acolo unde sursa ei este în continuare activă, o frică încorporată în peisaj sau reflectată de obiecte banale, iradiind în limbaj cu câte o imagine sau, mai ales, un cuvânt devenit radioactiv, precum cuvântul „deget“ de care se leagă sinuciderea lui Rolf Bossert.
Frica creează o infrarealitate care, la rândul ei, se reflectă în limbaj. Prozatoarea descoperă de la o vârstă fragedă, înainte de a deveni o preocupare constantă, forța expresiv-revelatorie a limbajului, o modalitate de a locui în el și de a-l instrumenta printr-o strategie defensivă. Amintirile din copilărie ilustrează această putere a limbajului de a institui propria realitate ca interpretant și substitut al ei, așa cum plantele mai ales, prin denumirea lor stau sub viziunea unui animism al angoasei. Alcătuite într-o manieră dadaistă, dar fără hazardul asumat ludic propriu spiritului avangardist, poemele de colaj-bricolaj din cuvinte decupate și relipite pe cărți poștale asociate unei imagini despre care relatează ultimul capitol al dialogului, configurează poetica autoarei și reflectă acest regim al obsesiei, jocul secund al cuvintelor și imaginilor în toată literatura și viața autoarei. Nu am întâlnit la niciun autor pregnanța, ponderea ontologică conferită limbajului urmărit nu atât în plasticitatea, expresivitatea sa, cât în interrelaționarea sa compulsivă.
Un fel de fiziologie-anatomie a sa corespunde unei hermeneutici de tip disecție care revelează ascunsul său, un sens ocultat și aproape întotdeauna neliniștitor, un limbaj care foșnește și șoptește al unui ținut bântuit. Comparația între limba germană, o limbă de tip aglutinant care se deschide către jocul permutărilor, și limba română căreia autoarea îi surprinde expesivitatea crudă dă naștere unor reflecții care mi-au amintit de demersul nicanian de filozofie a limbajului ridicat heideggerian la demnitatea ideii. Cu deosebirea că prozatoarea nu e interesată de concepte, și cu atât mai puțin de universalizarea lor, cât de ceea ce o afectează, la propriu și la figurat, în limbaj, de ascunsul lui care-i vorbește în primul rând ei. Faptul acesta este valabil și pentru imagini și implicit obiecte-imagine. Un detaliu precum o cămașă care apare în cazul unei fotografii-reclamă a Căilor Ferate Germane, subintitulată soporific „Inge Wenzel în drum spre Rimini“, se desface în câteva episoade relatate în Regele se înclină și ucide, care străbat experiențial copilăria, adolescența și, în cele din urmă, trauma trăită de adult balansând între comic, un „râs invers“ și oribil despre care Eugen Ionescu susținea că foarte puțin le desparte. Metafora nu e, pur și simplu, decorativă sau sapiețială, ci existențială la Herta Müller, și în general toți tropii. Rima nu aparține doar jocului literar practicat între prieteni, ci este și un leac de frică, sau un efect al ei care survine obsesiv-ecolalic în deambulațiile solitare prin oraș după o anchetă la Securitate. „Rima nu-ți dă pace, ea-ți vâră un ecou în tâmple. Care cere mereu noi rime, cari cu tine mereu alte perechi de cuvinte, rime serbede, fără noimă – mă săturasem, și eram sleită, și nu mă mai opream. Această boală a rimelor era deopotrivă chinuitoare și protectoare.“
este semnificativă restituirea perspectivei copilului asupra naturii ca virtual ostilă – poate anticipând „privirea străină“, „privirea primejduită, privirea omului când îi e frică“, ca expesie a unui eu alienat –, așa cum religiosul, ridicare a naturii la demnitatea unui sens integrator în calitate de cosmos, este virtual punitiv. Angoasa care corespunde unei hipersensibilități care rescrie realul în limbajul metaforei are antecedente într-o copilărie lipsită de afecțiunea maternă, a unei mame care a traversat experiența a cinci ani de gulag și de cea paternă, a unui tată alcoolic, înrolat de tânăr în trupele SS în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și, foarte probabil, participant la acțiuni genocidare pe teritoriul ocupat temporar de nemți în Ucraina. Familia în comunism, plasată într-o dimensiune politică care-i degradează intimul și resorturile firești, reunește sub aspect victimiar și opresiv – tatăl este privit deopotrivă ca opresor și victimă –, ambele regimuri concurente genocidar ale secolului XX, comunismul și nazismul. Ostilitatea apare în copilărie sub chipul naturii vrăjmașe la antipodul restituirilor tipice în cheie idilic-pitorească a microarmoniilor rurale teodoreniene sau ca la Creangă, din literatura noastră. „Tristețea rurală“ este expresia unei depresii generalizate, a unei oprimări, obnubilări de resort totalitar care se imprimă într-un fel de ascuns, de nespus din care, la suprafață, iese doar violența.
Nu consider că reflecțiile Hertei Müller închid o epocă, că sunt meditații pe marginea istoriei recente ca trecut pe care ar trebui să-l asumăm, dimpotrivă, mi se par cum nu se poate mai actuale, referindu-se la un prezent care se construiește lângă noi, la noi, în noi, pe fundația mișcătoare a tuturor religiilor politice de care nu ne-am vindecat.