Teodora Bârlă
Publicăm un fragment, cel mai reușit, din foarte lungile dvs. poezii, nu lipsite de calitatea autenticității.
balerina
zăpadă
bunica mea cu un cer alb pe piept
o pleoapă de-a ei – lipită de țeasta norilor
la fiecare ticăit de ceas
viața face cu ochiul
unul e o lumină de copil
celălalt fraged, de bătrână
și o piele cu care se învelește noaptea.
în toate tablourile zidite cu fața la apus
zace câte o pierdere
un a fost odată
ca și când garsoniera bunicii
e povestea mare de la etajul trei
a oamenilor
în picioarele ei strâmbe
se văd, limpede, greșelile noastre
acea neputință despre care nu vorbește nimeni
și care lovește
ca prima zăpadă din decembrie
pădurea – o altă bătrână oarbă
și bunica – la un rendez-vous cu sfârșitul tuturor
lucrurilor
mi-o închipui tânără
așteptând la fel într-un restaurant
o cafea la trei lei.
Ariana Zburlea
Una din trei.
în ochii lighioanelor strălucește doar luna
soarele se duce la culcare
strălucirea somnului său
cade
pe mâini pătate de vermilion
ca niște stigmate de dragoste.
țin între degete o carte
celan, apoi mazilescu
pisica toarce și
lasă păr, confortabil
pe burta ta, acoperită
de un tricou vechi.
plâng de fericire dar nu știu
de măslinul lui celan
că nu sunt eu?
de marșul lui bach care
se târăște pe inimile noastre?
liniștea a venit atât de firesc,
o simt
în pânzele astea strâmbe
de pe pereți.
când m-ai găsit, iubirea copil surd
a șezut blând
odată cu felina
pe pragul de la intrare,
amenințând lighioanele isterice din ghena
de la parter.
acum,
strălucește doar luna
în ochii lor
nu mai strălucesc
eu.
Violeta Andrei Stoicescu
Recenzia dvs. la volumul de poezii al Anei Văcăraș începe promițător, dar pe parcurs se diluează. Voi da textul și altora spre consultare.
Stela Ciobanu
Prima poezie, cam soresciană, este cea mai reușită din cele trei trimise.
Ion Vorovenci
Scris la cald, textul despre furtul coifului de la Coțofenești este o reacție civică, dar nu e literatură. Nu înțeleg „ce a adus Arghezi de la ruși“, cum apare în strofa a doua. La ce vă gândiți?
Matei Bădescu
Proza dvs. Copacul este interesantă prin deschiderea sa parabolică, o acumulare de simboluri, în genul Alchimistului.
Vladimir Potlog
Luați legătura prin scris, sau direct, în măsura în care vă puteți deplasa (ne-ați scris despre dificultățile dvs. fizice) cu un autor experimentat, ca să vă citească textele. Sunteți chiar la început, despre publicat nu se poate încă vorbi.
Andrei Cărpineanu
Autor al unor cărți de filosofie, studii etc., un volum de acest fel apare la Editura RAO și înțeleg că dvs. v-ați încercat puterile literare și în literatură. Proze după părerea mea, pornind de la realitatea imediată, căutând în ea nucleele de sens. Închinătorii sau călătoria sufletului de nadir la zenit este un text deja publicat, trimis spre aprecierea posibilităților dvs. literare, bănuiesc. Între nuvelă și scenariu cinematografic, cu dialoguri și situații credibile, tensionate, divizând grupul de prieteni, care face un pelerinaj la Sfântul Munte, proza are, după părerea mea, autenticitate. Dialogurile sunt reușite. Asediu la poarta soarelui e un reportaj liric, specie foarte dificilă, care vă vine bine. Trimiteți ceva inedit și vom vedea.
Cezar Viziniuck
Și versuri mai izbutite și versuri mai puțin izbutite. Dacă te-aș atinge, e o pastișă după celebra poezie a lui Nichita Stănescu.
Ioana Barbu
Vă răspundem pe puncte la întrebările dvs. tehnice.
- Temele sunt la alegerea dvs.
- Versurile se pot trimite prin e-mail redacției.
- Limitele textelor vor fi rezonabile, revista nu are un spațiu nelimitat.
Gheorghe Cârstoiu
Da, grupajul e consistent, bănuiesc în dvs. un fizician, posibil un prieten de demult, care a studiat la Dubna, Triest și Roma fizica atomică. Proiectul dvs. dificil ar urmări, cred, ca fizica să se îngemăneze cu metafizica. Ele nu fuzionează deocamdată decât în câteva texte, de pildă în Vis controlat. Experientați în continuare fără grabă acest aliaj prețios dintre lirism și știință.
Emilia Amariei
Recurențe
o primăvară sfioasă
se naște înlăuntrul meu
îmi dau de veste fluturii că ziua se apropie
explozia de culoare mă paște
rostogolesc urmele iernii din minte
sub gheața zilei de ieri se aude viața
un cântec nemaiauzit se naște
și urcă precum fumul de tămâie
învăluind fărâmele de tăcere
smerenia se prelinge din tot ce există
răsplata răbdării e cântecul păsărilor
pliat pe zorii care abia mijesc
sub scoarța inimii e cutremur
mâinile noastre nu se mai ating
dar simt cum reînvie măduva poemului
în timp ce apusul stinge soarele șoptindu-mi
„ca să renaști, trebuie mai întâi să mori“
Maria Popa
O proză onorabilă, dar fără a fi ieșită din tiparele consacrate.
Marius Sorin Enache
Succes la Editura Rocart.
Bogdan Hațiegan
Trimiteți și vom vedea.
Petru Ababii
Eseul dvs. despre Cioran propune o opinie diferită de cea a celebrului român care a cucerit cu ideile și franceza sa lumea literelor universale. Este salutar că aveți argumente contra, de luat în seamă.
Anastasia Hangiu
Deocamdată nu putem decât să vă așteptăm cu alte grupaje, nu vă grăbiți, lăsați lucrurile să se decanteze.
Bianca Bândilă
Am reținut un text, care denotă calități de prozator.
Fum și vin
– Mori, iubitule? spuse femeia de pe fotoliul de mătase roșie.
În mâna dreaptă ținea o țigară Carpați, în cea stângă, un pahar de vin alb. Vinul fusese făcut de tatăl ei, odată. Acum era tulbure, ca laptele brânzit. Mirosea la fel. După fiecare fum, lovea de trei ori filtrul cu degetul arătător. Cenușa cădea pe covor. Mucurile le arunca în spate. Cineva îi spusese că e ghinion să le lași pe laterală.
Un singur bec atârna de tavan, legănându-se încet.
– De undeva vine curent, spuse femeia. Ți-am spus, îți spun și o să-ți mai spun, iubitule, până când te decizi să fii bărbat și, ori să mori, ori să cauți dracului pereții de crăpături. Imediat pică becul pe noi de la bălăngăneala asta inutilă.
Își mută ochii de la tavan spre bărbatul întins pe pat.
– Nimic nu mai faci, ha, iubitule?
Stătu o clipă așa, apoi se întoarse.
– Nu mai faci nici tu nimic. Apropo, ai cumpărat oglindă nouă? Că știi și tu ce-a sărit fufa după ce am spart-o pe ailaltă. Eh, aia e, se mai supără oamenii. De era a noastră, nu era bai.
Stătea picior peste picior, cu cel drept peste cel stâng. Spatele începea să o doară. Ridică mâinile în aer, se îndreptă și își inversă poziția picioarelor. Cel stâng peste cel drept. Cineva îi spusese că aduce ghinion.
– Nu poți asculta pe toată lumea, iubitule, șopti ea. Ai înnebuni de-a dreptul. Asculți una și ți se spun două și lumea nu mai tace, că se vrea ascultată. No, nu poți asculta pe toată lumea.
Un sunet de apă clocotită răsări din gâtul bărbatului. Scârțâitul cablului de la bec și respirația lui greoaie umpleau aerul. Femeia își mută din nou privirea spre corpul întins.
– Vai, iubitule, iar începi? Te duci și tu și nu mai facem nimic. Mai fumăm o țigară, mai tragem o dușcă din vin. Toate ca toate, dar te cheamă moartea.
Întins pe pat, aproape dezbrăcat, bărbatul părea o umbră a ceea ce fusese. Un scutec maro îi acoperea vintrele. Burta i se ridica spre tavan ca un balon în mâna unui copil. Nu era grăsime, ci apă. Apă cu care corpul nu mai știa ce să facă. Se plimba prin el, când încolo, când încoace, aducând cu sine pigment maro, ce se revărsa din când în când prin câte un orificiu. Femeia știa că nu era grăsime. Și totuși, îl privea cu același dezgust.
Sunetul de apă clocotită ieșea din gura deschisă a bărbatului. Plămânii plini încercau să mai funcționeze.
– Ca un înecat faci, iubitule. Din ce în ce mai rău, așa cum mi-a zis și mă-ta, mai știi? „Din ce în ce mai rău cu ăsta.“ Așa mi-a spus. Nu există să nu știi, erai acolo. Făcu o pauză. Strâmbă din buza superioară. Mi-ai da coșmaruri, dacă nu te-aș cunoaște.
Trase un fum. Își mută ochii înapoi spre tavan.
– Ar trebui să-ți schimb scutecul, nu crezi? Acușica, amu.
Trase din nou un fum. Luă o gură din vinul-lapte. Tuși o dată. Își îndreptă ochii spre geam.
Lipit de sticlă, stătea corpul antropomorf al unei creaturi. Trăsăturile feței i se scurgeau. Elasticitatea pielii dădea frâu liber buzelor, ochilor, nasului și obrajilor să acopere întreaga suprafață a geamului. Șuvițe de păr negru pluteau acolo unde fața nu reușea să ajungă.
– Te caută moartea, iubitule.
Își mută privirea spre bărbat. Latura feței dinspre ea era aceea a unui bătrân slab, scheletic. Cealaltă, expusă insectelor din pereți, era deformată și alungită.
– Bahaha! râse femeia țipând. Arăți aproape la fel ca ăla. Făcu un gest spre fereastră cu mâna în care ținea paharul de vin. Vorbesc de partea ta bună, nu de ailaltă.
Liniște.
– Hai că glumesc, încă arăți bine pe partea mea.
Horcăitul și bolboroseala din pieptul bolnav se răriră. Femeia îl privi mai atent.
– Te caută moartea. De te-ai putea uita la geam, l-ai vedea stând. Ei, stă cu ochii pe tine, la fel ca și mine.
Din spatele ușii, în stânga femeii, se auzi un bocănit.
– Au venit ăștia să mă ciocănească. Te miri, iubitule?
Își întoarse privirea spre ușă.
– Glumeam, mă. Pe tine te caută moartea, pe mine bătrânețea. Of, of, of. Măcar a mea e destul de simțită să nu stea lipită de geamuri, ca a ta. Mă rog, nu de când am spart oglinda.
Încă o rundă de ciocănituri.
– Mori odată, iubitule! Pe mine mă caută bătrânețea, pe tine moartea. Hai s-o terminăm și p-asta.
Horcăitul bărbatului își pierdu tonalitatea. Femeia oftă și se ridică. În trei pași ajunse lângă pat. Uitase cât de urât era, ud și uscat în același timp. Prefera un uscat decât un ud.
Pauzele dintre respirații creșteau, până când pauza nu mai era întreruptă de nimic.
– Mori, iubitule?
Îi trase o palmă peste față, întâi peste partea bună, apoi peste cealaltă. Se strâmbă. Continuă să-l pălmuiască. Își stinse țigara de fruntea lui. Nimic. Ridică un pumn spre tavan, apoi îl coborî brusc în pieptul bărbatului. Impactul împinse un jet de lichid maro în scutec.
Respirația bărbatului renăscu.
– Scutecul trebuie schimbat, nu crezi? spuse femeia în șoaptă și se îndepărtă. Acuș, acușica.
Ajunsă în dreptul ferestrei, privi ochii creaturii. Aceasta o privea la rândul ei. Din spate se auzi un ciocănit, mai insistent acum. Pe fundal, respirația udă continua.
– Mori, iubitule? Pe tine te caută moartea și pe mine bătrânețea. Of, of.
Becul se stinse. Un pahar se sparse.