Un turn de fildeș în comunism? Institutele umaniste ale Academiei RPR în România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (Editura Corint, 2024) e cea mai recentă carte a istoricului Cristian Vasile. De la această amplă și foarte interesantă cercetare pleacă și conversația de mai jos.
Cristian Pătrășconiu: O uriașă bătălie pentru mințile oamenilor în primele decenii de comunism românesc?
Cristian Vasile: Așa este, o luptă încrâncenată pentru a cuceri mintea și sufletul oamenilor, în particular al celor integrați în cercetarea umanistă. Inclusiv aici era nevoie de un om nou, dorit de altfel înainte și de legionari (primii care au recurs la epurarea universităților și a institutelor de cercetare). Sigur, erau la momentul 1948 și mulți savanți, profesori ș.a. cu vârste venerabile legați indisolubil de lumea veche, însă și ei trebuiau să treacă printr-un proces de adaptare, de reeducare ideologică, în termeni oficiali. Uneori a fost de ajuns conformismul lor cultural-academic, alteori au fost supuși demascării și chiar eliminării din sistemul de cercetare.
E o mare comoară la Secția de Propagandă a CC? Despre ce/despre cine?
Este într-adevăr o comoară documentară pentru că privește destinul zbuciumat, dominat de cenzură, al culturii și științei românești între 1948 și 1989. Comitetul Central al PCR – Secția Propagandă și Agitație este denumirea unui fond arhivistic păstrat la Arhivele Naționale ale României de la București. Timp de un deceniu, până prin primăvara anului 2007, accesul la documentele acestui fond a fost unul restrâns, care a necesitat aprobarea specială a directorului general al Arhivelor Naționale. Prin 2001, într-un volum de documente privind cenzura comunistă, Marin Radu Mocanu – care a lucrat mult timp la Arhive – făcea referire la fondul Arhiva CC al PCR, Secția Propagandă şi Agitație, stârnind interesul celorlalți cercetători care nu aveau cunoștință de faptul că un asemenea fond se află în depozitele Arhivelor Naționale. Secția/Direcția Propagandă a fost organul Comitetului Central care a vegheat la puritatea ideologică a regimului comunist și a supervizat atât instituțiile cultural-artistice, științifice (Academia, uniunile de creatori, presa literară), cât și organele guvernamentale sau de stat (Ministerul Artelor/al Culturii, DGPT– cenzura, ziarele etc.). Bine exploatat istoriografic, trecut prin filtru critic și coroborat cu alte surse sau mărturii, fondul arhivistic este într-adevăr o comoară care spune ceva atât despre aceste instituții sus-amintite, cât și despre mari personalități culturale (G. Călinescu, George Enescu, George Ivașcu, Traian Săvulescu, Iorgu Iordan ș.a.).
Care erau marile institute umaniste ale Academiei RPR?
Aș începe cu Institutul de Istorie (redenumit în martie 1949 Institutul de Istorie și Filosofie). Îl amintesc mai întâi din două motive: a fost unul din primele institute umaniste din structura noii Academii și a avut în componență foarte mulți cercetători și colaboratori externi. Avea să primească drept sarcini elaborarea edițiilor de documente, a tratatului de istorie a României etc. Aș mai aminti Institutul de Lingvistică, condus de Iorgu Iordan, și Institutul de Istorie Literară și Folclor, condus de G. Călinescu.
Și: ce fel de „rotițe“ erau acestea în marele angrenaj comunist?
Colegul și prietenul meu Cosmin Popa sugera la un moment dat, inclusiv în cartea lui despre „intelectualii lui Ceaușescu“, că Academia de Științe Sociale și Politice – ASSP, care din 1970 a preluat de la Academie institutele umaniste – ar fi un soi de „uzină de propagandă“, de propagandă culturală, academică. Oricum ar fi, cam așa percepea conducerea politică instituțiile de cercetare, inclusiv înainte de 1965. Aș spune și eu că institutele erau concepute ca niște rotițe ale mecanismului ideologic, un fel de fabrici de propagandă cultural-științifică oficială, parte a suprastructurii, cu o exprimare marxist-leninistă. Erau rotițe ale angrenajului politico-ideologic, dar și economic. Așa cum am avut de-a face după 1948 cu o economie planificată, așa și cercetarea trebuia să se integreze în acest mecanism. De aceea nu există proiecte de cercetare propriu-zise, ci „lucrări de plan“ atât pentru cercetători, cât și pentru echipe de cercetare. În plus, periodic revine invocarea de către înalta birocrație politică a imperativului ideologic al organizării activității de cercetare umanistă în strânsă legătură cu cerințele economiei, ale Planului sau ale „maselor populare“ care aveau nevoie de opere fundamentale, gran dioase, nu de studii strict specializate, „de nișă“, destinate unui grup restrâns de experți.
Ce e un „turn de fildeș“ în comunism? Ce putea fi? Și: ce nu putea fi așa ceva?
Un reputat istoric modernist, Apostol Stan, rememora de câte ori ne întâlneam faptul că el s-a simțit, chiar și în întunecații ani 1980, precum într-un turn de fildeș, pentru că, în pofida presiunii ideologice, putea până la urmă să abordeze la Institutul de Istorie „N. Iorga“ cam ce temă de cercetare dorea. Se simțea izolat de societatea politică, scria cam ce gândea, iar problemele majore cu cenzura apăreau cu adevărat abia atunci când voia să publice o carte. Astfel de situații se regăsesc și în perioada de care m-am ocupat eu. Dar e vorba mai degrabă de o percepție a turnului de fildeș, venită din partea cercetătorului, nu neapărat de o realitate. Oricum, rememorările acestea trebuie supuse filtrului critic. A existat o doză semnificativă de autocenzură, care uneori nici nu era conștientizată de către cel în cauză. În fapt, propaganda oficială se dezlănțuia în mod periodic contra ideii de apo litism, de izolare într-un turn de fildeș.
Agenții sovietici – prezenți, discreți sau absenți aici, în aceste „câmpuri de luptă“?
Lideri ideologici precum Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Mihail Roller s-au comportat ca niște actori ai sovietizării, așa că nu a mai fost nevoie de agenți propriu-ziși și nici de consilieri trimiși de Moscova. Unul dintre ei, M. Roller, a fost și detașat de la Secția Propagandă direct în conducerea Academiei Române (rebotezată a RPR) ca vicepreșe dinte, secondantul lui Traian Săvulescu. Dacă e să ne luăm după mărturia lui Iorgu Iordan, dar și după unele documente de arhivă, pentru ani buni, Roller a fost conducătorul de facto al celui mai înalt for cultural. Roller a vrut să își extindă influența și la Institutul de Istorie, iar aici a fost un adevărat câmp de luptă, căci de la mijlocul anilor 1950 a întâmpinat rezistența lui Andrei Oțetea.
„Statul Major“ al acestor instituții unde ar fi de localizat?
De cele mai multe ori, Statul Major era întru chipat de direcțiunea Institutului (director, director adjunct) în asociere sau nu cu organizația de partid și/sau sindicală. Evident, directorii trebuiau să se conformeze directivelor venite de la Secția de profil a Academiei care, la rândul ei, punea în practică de multe ori ordinele sau „sugestiile“ venite de la vârful Academiei sau de la Partid, de la Secția de Propagandă sau de la Consiliul de Miniștri. Academia nu mai era autonomă, ca înainte de 1948, ci ținea direct de guvernul comunist. Uneori, factorul politic a încercat să se folosească de disensiunile din interiorul Institutului, dintre director și directorul adjunct. Un exemplu anecdotic. Nemulțumit de colaborarea de la vârful Institutului de Istorie cu adjunctul său Ladislau Bányai, fost fruntaș al unei formațiuni politice maghiare procomuniste, directorul Andrei Oțetea a decis, pur și simplu, să zidească locul în care era ușa de acces care despărțea biroul său de cel al lui Bányai. Îl ținea astfel la distanță. Și azi cred că se văd în zidul din cabinetul directorial contururile vechii căi de acces.
Instituția-locomotivă? Nava-amiral a acestor institute?
Cred că, dacă ne uităm la cantitatea producției academice (sau pseudoacademice) din epocă și la numărul de angajați (cercetători, colaboratori, personal auxiliar), instituția-locomotivă, cum îi spuneți, a fost Institutul de Istorie (care, cum specificam, din martie 1949 și până la finele lui 1953 s-a numit Institutul de Istorie și Filosofie). Cuprindea și un colectiv de cercetări psihologice. Mihai Ralea era directorul Secției de Filosofie-Psihologie, iar C. Ionescu-Gulian – director adjunct. De altfel, Institutul de Istorie (denumit „N. Iorga“ din 1965) era considerat parte a unei flote compuse din mai multe institute de istorie și botezat, când serios, când ironic, nava-amiral.
Mari performanțe în aceste instituții în epocă? Putem vorbi despre așa ceva?
Performanțele apar mai ales după 1960, într-un context de liberalizare, de relaxare a cenzurii ideologice. Chiar și înainte au apărut texte valoroase, unele în periodice, precum Studii și Cercetări de Istorie a Artei. Atât profesorul Șerban Papacostea, medievist de renume, care s-a identificat cu Institutul de Istorie timp de decenii, cât și alți cercetători profesioniști consideră că, dincolo de zgura lui marxist-leninistă, Tratatul de istorie a României (cel puțin volumul de istorie medie) este o operă onorabilă, validă din punct de vedere academic. Și profesorul Valentin Al. Georgescu a realizat studii importante, pe care le-a publicat și în străinătate.
Mari performanțe ideologice?
Marile performanțe ideologice pot fi contraperformanțe academice. În perioada 1948-1958, prioritatea noii Academii și a institutelor de profil, trasată de factorul politic, a fost elaborarea unui Dicționar al limbii (care să se rupă de opera de dinainte, inițiată de Sextil Pușcariu), a unei gramatici (dar din perspectivă marxist-leninistă) și schimbarea ortografiei – suprimarea lui â din a, dar și a lui sunt. A fost motivul pentru care noul institut de lingvistică a fost unul dintre centrele cele mai populate ale forului științific suprem, precum și țintă predilectă a epurărilor, inclusiv la vârf (eliminarea lui Iorgu Iordan în 1952 de la direcțiunea Institutului, de exemplu). Națiunea socialistă trebuia să aibă parte de un nou lexicon, de alte reguli ortografice și de un nou vocabular (inclusiv politic). Noua gramatică și lexicoanele au păstrat o doză – mai mare sau mai mică – de profesionalism, dar aceasta în pofida factorului politic și datorită meritului unor savanți lingviști. Merită subliniat că schimbarea ortografiei a fost o „reușită“ ideologică, realizată abia în 1953–1954, adică după înlăturarea din funcții de conducere a marilor lingviști de la București (I. Iordan, Alexandru Graur, Alexandru Rosetti). Măsura a început să fie percepută ca inadecvată, antinațională inclusiv la vârful Partidului unic, iar în 1965, sub N. Ceaușescu, s-a revenit parțial la vechea ortografie, chiar dacă doar în ceea ce privește redarea numelui de țară și a etnonimului (România – român). În fine, o mare „performanță“ ideologică a fost suprimarea cercetării sociologice, imitând servil modelul sovietic, cu obstinația de a ține sociologia într-un soi de clandestinitate chiar și după 1958-1960, când în alte țări ale Estului European și în URSS această disciplină era reconsiderată.
„Institutele umaniste ale Academiei RPR în România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej“ – spuneți dvs. în subtitlul studiului. Ce ar fi, foarte sintetic, un umanist comunist?
Este „omul nou“ din mediul academic, din spațiul cercetării în științele sociale, adică (pseudo)savantul care execută fără crâcnire directivele primite de la: Secția de profil a Academiei, CC al PMR/PCR, guvern, cenzură etc. Mulți l-au văzut pe Constantin Ionescu-Gulian – director adjunct al Secției de Filosofie și apoi pentru mulți ani director al Institutului de Filosofie – ca pe un prototip al acestui umanist comunist. Prin zelul cu care l-a atacat pe Titu Maiorescu, cred că a fost la înălțimea așteptărilor ideologice oficiale. Numai că și Gulian a fost supus periodic unor critici partinice. Detaliez în carte aceste momente și motivațiile nemulțumirilor de la vârf în ceea ce îl privește. De fapt, aceasta e logica unui regim totalitar: nimeni nu este în siguranță, nici măcar „omul nou“ academic.
Aceste institute sunt despre „soft“ sau despre „hard“ în materia comunismului românesc? Vreau să spun: cum lucrează ele – brutal, direct, tranșant, cu ranga sau, mai degrabă, subtil, insidios, „cu manta“?
Întâlnim institute în ambele ipostaze menționate de dvs., în funcție de profilul lor și de direcțiune (mai obedientă sau, din contra, mai puțin dispusă la compromis/compromitere). Institutul de Cercetări Juridice (ICJ) a avut, în anii 1950 îndeosebi, un rol important de justificare a unei legislații profund represive, a apărării „legalității“ socialiste, a legalității poporului (în fapt voința legislativă a partidului unic), inclusiv a acțiunilor derulate de organele de stat (Securitate, Ministerul de Interne, Miliție, Procuratură etc. ). ICJ trebuia să justifice și inițiativele de încălcare a dreptului de proprietate, de confiscare/naționalizare etc. Dar și aici trebuie să îi judecăm nuanțat pe cei care au populat ICJ, să diferențiem între conducere, între cercetători-activiști zeloși și profesioniști precum sus-amintitul Valentin Al. Georgescu.
Marile staruri ale noului val (cel comunist)? Poate chiar: marii călăi ideologici, marii torționari ideologici?
Cred că unul dintre aceste „staruri“ (poate antistar sună mai bine) este chiar Mihail Roller, care are o prezență ubicuă: este planificator al politicii comuniste privind educația și cercetarea (alături de Chișinevschi și Răutu), este ideolog, șef-adjunct al Secției Propagandă, dar este și specialistul Partidului în cercetarea istoriografică și pedagogică (a fost însărcinat să elaboreze primul manual comunist de istorie, apoi înscăunat la conducerea Academiei). A devenit vicepreședinte al Academiei, dar a dorit să conducă din umbră și Institutul de Istorie, de aici decurgând și controlul asupra celei mai importante reviste de istorie – Studii. De altfel, Roller a și fost pentru ani buni cenzorul suprem în materie de istoriografie. În afară de Roller, Ștefan Voicu, în cercetarea academică au pătruns și foști ofițeri de Securitate, precum Heinz Stănescu, sau angajați ai Siguranței comunizate, precum Tamara Dobrin (fostă Marincu), viitoarea tovarășă vigilentă din fruntea cenzurii ceaușiste, mai ales în calitatea ei de vicepreședintă a Consiliului Culturii și Educației Socialiste.
Sunt aceștia – liderii noilor instituții din primul deceniu de comunism românesc – „intelectualii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej“?
Eu i-aș numi, mai prudent, „intelectualii regimului Gheorghiu-Dej“, pentru că primul lider comunist nu a avut anvergura asumată de Stalin sau de Ceaușescu în ceea ce privește implicarea directă în probleme referitoare la științele sociale și la cercetarea umanistă. Mai degrabă Gheorghiu-Dej s-a folosit de intermediari, de înalții săi responsabili din aparatul cultural-ideologic, precum Leonte Răutu, Ștefan Voicu, chiar Miron Constantinescu (pentru un timp cel puțin, până să îl sfideze pe liderul partidului). Aceștia erau cumva interfața între prim-secretarul CC al PMR și cercetarea științifică.
Marile nume ale rezistenței la acest val? Poate chiar: marile victime?
Un nume de rezonanță este Dinu Pillat, adus de fostul său profesor (G. Călinescu) cercetător la Institutul de Istorie Literară. Pillat era bun amic cu colegi cercetători de la Institutul de Istoria Artei precum Remus Niculescu, Theodor Enescu, și ei victime importante. Securitatea a descoperit manuscrisul unui roman scris de Pillat, Așteptând ceasul de apoi, etichetat imediat de Securitate drept legionar. Până la transformarea lui Pillat într-un caz penal nu a mai fost decât un pas; iar prin implicarea mai multor cercetători, Institutul însuși devenea o țintă. Dinu Pillat a fost arestat în martie 1959 pentru uneltire contra ordinii sociale și trădare de patrie, iar apoi s-a trezit inclus alături de Noica într-un lot celebru de intelectuali și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. În plus, ca și anchetarea cercetătoarei Teodora Voinescu, de la Institutul de Istoria Artei condus de G. Oprescu, cazul pedepsirii lui Dinu Pillat era menit, probabil, să transmită și un avertisment conducătorului său, directorului G. Călinescu. Sus-amintita Teodora Voinescu, reprezentantă importantă a istoriografiei de artă, extrem de critică în discuții informale față de tartorii Cenzurii și față de ideologia marxist-leninistă, a fost și ea victima Securității care a acționat prin rețeaua de informatori.
Marile compromisuri și marii compromiși?
Cred că cele mai mari compromisuri s-au făcut în cercetările filosofice și în cele juridice. Așa cum s-a vorbit despre o nonliteratură după 1948, tot așa cred că putem vorbi de o nonfilosofie. Sau poate antifilosofie, dacă mă gândesc ce texte se puteau publica în anii 1950 în revista de profil (Cercetări filozofice); un articol suna așa: Ajutorul internaționalist proletar al Uniunii Sovietice, factor hotărâtor în construirea socialismului în țara noastră. Cred că Mihai Ralea și G. Călinescu, altminteri savanți de excepție, se luptă pentru titlul de mari compromiși. Ralea a semnat un articol care nu îi face cinste – Aspecte din psihologia canibalică americană, publicat în Studii, nr. 3, 1952 – și a reluat astfel de idei într-o cărțulie din 1954, Caracterul antiuman și antiștiințific al psihologiei burgheze americane…
Un zoom: G. Călinescu – cum iese din primul deceniu de comunism?
Călinescu e poate cazul cel mai răsunător de demisie morală din rândul marilor intelectuali, dacă luăm în considerare și intervalul 1944-1949. Publicistica lui politică te revoltă din punct de vedere moral. A atacat tot ce era pe atunci opoziție democratică anticomunistă, în frunte cu Iuliu Maniu, și nu s-a oprit nici când marele lider politic era deja arestat pe nedrept. La Institutul de Istorie Literară – unde a rezistat în funcție până la moarte, deși nu avea trecutul procomunist al unui Iorgu Iordan – a adus oameni de valoare și a încercat să îi protejeze, inclusiv prin mărturii la procese. Dar și-a plătit supraviețuirea la vârful acestei birocrații academice cu texte ultraconformiste, mai ales în „Contemporanul“.
Pentru harta care dă seama de instituționalizarea cercetării planificate ați survolat 8 domenii. Istorie, filosofie, lingvistică, istorie literară-folclor, istoria artei, cercetarea economică, cercetarea juridică, psihologie. Care e morala, care e sensul? Vreau să spun: istorii care au morală sau povești fără vreo morală aici? Mă refer la ceea ce ați cartografiat în studiul despre institutele RPR.
Morala – dacă așa se poate numi – ar fi următoarea: o cercetare planificată în cele mai mici detalii, birocratizată, aflată sub o cenzură draconică și ruptă de dezbaterile academice, teoretice, epistemologice din exterior ajunge să fie irelevantă nu doar pe plan internațional, ci și regional, în sânul lumii socialiste. Situația a devenit jenantă chiar pentru conducerea politică de la începutul anilor 1960, atunci când se căuta înființarea unui Institut de Studii Sud-Est Europene și era nevoie de specialiști. Cumva se poate face o paralelă cu starea literaturii realist-socialiste. Comuniștii au realizat că au impus (auto)cenzura, că au o literatură așa cum și-au dorit, dar ea nu se vinde, nu are vreun ecou real, de impact, la cititori.
Unde se dau cele mai dure bătălii în acest câmp (de cunoaștere dirijată)? Care sunt „redutele“ cel mai greu de cucerit?
Dacă luăm în calcul toată perioada de până în 1989, comuniștii nu au reușit să impună, de fapt, o istoriografie marxist-leninistă, iar rezistența cea mai mare au întâmpinat-o din partea medieviștilor. Până la urmă, s-au păstrat oaze de cercetare profesionistă, spații de autonomie a cercetării umaniste.
Cum se lucrează pentru dislocarea lumii vechi și pentru instaurarea lumii noi?
S-a lucrat multilateral, ca să spun așa, prin directori obedienți, organizație de partid, prin planificare, cenzură, intimidare ce a mers până la urmărire informativă, rețineri, arestări. Am vorbit deja despre câteva cazuri. Apropo de organizația de partid. Puterea comandă sau se folosește de recenzii vigilente, de cronici negative pentru a ataca un institut, sau de un cercetător. În 20 martie 1959, Eugen Schileru publică o „recenzie“ pe marginea volumului semnat de Amelia Pavel şi Radu Ionescu, o monografie dedicată pictorului Nicolae Vermont. Schileru o acuză pe Amelia Pavel că nu l-a înțeles pe Vermont și că a neglijat nepermis componenta „realistă, progresistă“ a creațiilor sale, concentrându-se nejustificat asupra subiectelor religioase, cu nuanță mistică. Era o perioadă în care membri ai mișcărilor (catalogate „mistice“) precum Rugul Aprins erau anchetați, trimiși în judecată, aruncați în închisori și uciși (Vasile Voiculescu, de fapt, a pierit ca urmare a implicării sale în lotul Rugului Aprins). Într-un asemenea context, ca urmare și a recenziei-rechizitoriu, Amelia Pavel a fost pusă în discuția organizației de partid de la Institutul de Istoria Artei și numai o conjunctură favorabilă a făcut să nu fie sancționată aspru, cu consecințe imprevizibile. Chiar și după 1989, în memoriile sale, Amelia Pavel a fost atât de preocupată să menajeze susceptibilitățile celor care îl prețuiau pe Schileru, dar și să se pună la adăpost de eventuale reproșuri, încât i-a anonimizat identitatea.
Cum dozăm vinovățiile în comunismul – astfel instituționalizat aici – din primul deceniu de comunism românesc?
Responsabilitatea cea mai mare o au ideologii, travestiți uneori în cercetători umaniști, tartorii organizațiilor de partid, vin apoi directorii de institute care au perpetuat mesajul politic, fără a face ceva semnificativ pentru științele socio-umane. La urmă sunt informatorii, care au produs un rău imens, dar și aici nu trebuie să uităm că de multe ori ei sunt la început victime. Victime șantajate, vampirizate, care devin unelte ale Securității.
E posibil să se repete un asemenea joc? Altfel spus: e și un fel de lecție pentru prezent și viitor această istorie (complicată, greu de descifrat) despre institutele academice ale RPR?
Nu cred într-o repetare. Poate doar dacă, Doamne ferește!, vin la putere forțe „suveraniste“ (de fapt izolaționiste, extremiste) și care impun un regim autoritar, cu o cenzură vădită și în spațiul cercetării. Ceea ce se cam repetă e un soi de cenzură economică: se taie, în primul rând, de la cultură, de la muzee, de la cercetare, îndeosebi de la cercetarea umanistă, mai predispusă la comasări, la restrângeri bugetare.
