Stând deseori și privind cu ochii în gol, îmi vin în minte diferite întâmplări și scene mai mult sau mai puțin hazlii din vremea când împărțeam pe din două un post de corector cu Emil Brumaru la revista Convorbiri literare, aflată atunci sub diriguirea poetului Corneliu Sturzu. Asta s-a întâmplat pe la începutul anilor optzeci și a durat până pe la sfârșitul anului 1987 sau, poate, pe la începutul lui 1988, când, după îndelungi demersuri, ni s-a oferit un post de muzeograf la Casa George Topârceanu. Am avut de ales: dacă voiam să rămânem în continuare la „Convorbiri literare“, adică să acceptăm același regim de lucru sau unul dintre noi să renunțe la jumătatea sa de normă în favoarea celuilalt și să accepte postul de muzeograf oferit de Comitetul de Cultură din Iași, în urma demersurilor făcute de D.R. Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor din acea vreme, care a încercat să lipezească situația de la „Convorbiri“… Emil Brumaru nici nu a vrut să audă de așa ceva. El ținea cu tot dinadinsul să rămână în continuare la revistă, deși atmosfera de acolo devenise atât de încordată, încât, ca să poată face față stresului, Emil lua o groază de pastile pentru a nu exploda. Deseori, seara, înainte de a adormi, se gândea cum să-și pună capăt zilelor pentru a ieși din situația umilitoare în care singur își băgase capul. Fiind, totuși, un om blajin din fire, sinuciderea i se părea un mod sinistru de-a sfârși. În afară de aceasta, în ciuda situației, era în plină efervescență creatoare și scria poezii aproape în fiecare zi. Mai scria și scrisori lui Lucian Raicu, lui Mircea Iorgulescu, lui Andrei Pleșu, lui Mircea Dinescu, lui Sorin Titel și altor combatanți din breaslă. Tot în această perioadă. Emil scria scrisori de dragoste și dedica poezii unor cunoscute actrițe din Iași și București, de trena cărora se agățase din mers pentru a-și promova mai bine numele și poezia. Dumnezeu i-a dat puterea să reziste și să treacă peste umilințele pe care le îndura.
În ce mă privește, nu am stat prea mult pe gânduri și am acceptat postul de muzeograf la Casa Topîrceanu. A fost o alegere fericită. Acolo mi-am găsit liniștea necesară pentru a scrie și a citi. Brumaru a rămas la „Convorbiri“… până la Revoluție, și după, deși a avut mult de pătimit. „Convorbirile“ l-au tras mereu în jos. Era mereu a cincea roată la căruță. Deși vocifera, nimeni nu-l băga în seamă. Noua conducere, aflată sub direcția criticului Alexandru Dobrescu, fostul nostru coleg de redacție, l-a marginalizat. După cum l-a marginalizat și următoarea echipă redacțională avându-l în frunte pe poetul Cassian Maria Spiridon, care a preluat conducerea revistei junimiste în 1995 și a rezistat la cârma ei până în zilele noastre. Nu același lucru s-a întâmplat și cu Brumaru, care după doi sau trei ani de supraviețuire a părăsit în cele din urmă redacția revistei de care își legase soarta. Dar asta e deja o altă poveste, destul de tristă și încâlcită, care îmi răscolește amintiri nu din cale afară de plăcute.
Dar haideți mai bine să ne întoarcem la „Convorbirile“ lui Corneliu Sturzu din perioada anilor optzeci și la munca noastră de corectori pasageri. Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, în ciuda umilințelor îndurate, n-am dus-o chiar așa de rău. Cu toate că părea infectă, atmosfera din viața literară nu era de nesuportat. În comparație cu ceea ce întâmplă azi în lumea scriitoricească ieșeană, viața literară din acea epocă tristă tinde să devină un reper.
Cu Emil Brumaru mă vedeam în fiecare zi, cu excepția duminicilor, la redacție, unde corectam șpalturile revistei timp de 3-4 ore, apoi o ștergeam în oraș. Sincer vorbind, fiind o revistă lunară, nu aveam prea mult de lucru. Corectam paginile și le duceam în tipografie, la linotip. Ne împrieteniserăm cu tipografii, împărtășeam aproape aceeași soartă cu ei. Înghițeam tot atâta plumb cât înghițeau și ei, și îi ajutam să lege paginile culese și să la depoziteze la locul lor. Fiecare șpalt cântărea cât o jumătate de sac de ciment. Ca să nu pierdem prea mult timp prin tipografie, îi rugam pe linotipiști să culeagă paginile cât mai repede și cât mai corect, adică fără prea multe greșeli. Oamenii se străduiau să fie cât mai atenți, dar întotdeauna necuratul își băga coada printre rândurile de plumb și dădeam de belea. Cele mai tâmpite greșeli erau legate de paginile omagiale ale revistei, unde numele tovarășului și al tovarășei erau pomenite aproape la fiecare frază. Ei bine, de fiecare dată, ba numele Ceaușescu, ba numele Elena erau culese greșit și astfel la redacție, ca și la Comitetul de Cultură, se isca un mare tărăboi. Și, oricât de mult ne străduiam să ajungem la un text curat, tot mai apărea câte o greșeală. Din pricina acestor greșeli, tipografii stăteau într-un stres continuu. Ca și noi, de altfel. Se corectau paginile acestea de serviciu – scrise prin rotație de câte un redactor – de zeci de ori. Ne apăreau greșelile până și în somn. Ca să-i mai destindem pe tipografi, le aduceam paginile la corectat, dar le aduceam și câte o sticluță de votcă. Și tipografii se bucurau. Beau votca și culegeau din nou rândurile unde erau greșeli. Și iar clacau. De fiecare dată greșelile erau însoțite de înjurături și bancuri la adresa lui nea Nicu, dar și a lui Corneliu Sturzu, șeful „Convorbirilor literare“.
Greșelile acestea nu ne stresau doar pe noi, ci îl stresau și pe el, pe Corneliu Sturzu, redactorul- șef al revistei noastre, care, din pricina aceasta, dar și din altele, ceva mai obscure, se alcoolizase complet. Circula în lumea literară zvonul că Sturzu s-ar fi apucat de băut după procesul lui Alexandru Zub, care a participat în vremea când era student, alături de alți tineri, printre care și Dumitru Vacariu, în aprilie 1957, la organizarea la Putna a aniversării a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare. Tânărul Alexandru Zub a fost arestat după aproape un an de la eveniment, la 10 martie 1958, dintr-un tren care îl ducea spre București, Dumitru Văcariu și alți doi participanți cu câteva zile mai târziu. Conform concluziilor, organizatorii manifes tației „intenționau a se deda la acte huliganice, pentru a provoca răscoale în masă, lucru pe care nu l-au reușit întrucât organele de stat au intrat în posesia acestor date și-n consecință au putut lua măsuri de prevenire“. Această învinuire de „răzvrătire“ a fost modificată pe parcursul procesului în „uneltire contra ordinii sociale“, încadrare care prevedea pedepse ceva mai mici. Ei bine, unul din martorii acuzării acestui proces a fost proaspătul absolvent al Facultății de Filologie a Universității din Iași Corneliu Sturzu, angajat atunci ca reporter la Radio Iași. În urma procesului, Alexandru Zub a fost condamnat la 10 ani de închisoare de către Tribunalul Iași (a fost eliberat la 16 aprilie 1964, după șase ani și două luni de detenție grea, în care a îndurat chinuri greu de închipuit). Tot de atunci a început și ascensiunea lui Corneliu Sturzu, care a fost pe rând lector de estetică la Catedra de Filologie a universității ieșene, redactor-șef adjunct al revistei „Cronica“, director al Teatrului Național, redactor șef al Editurii Junimea și, în fine, redactor-șef al revistei „Convorbiri literare“, unde l-a prins revoluția. Și probabil că tot de atunci a început și degringolada sa. În ciuda degradării sale vizibile din anii optzeci, probabil pentru serviciile oferite, partidul l-a păstrat în funcție, deși la „Convorbiri literare“ domnea o atmosferă de sfârșit de lume, într-un fel premergătoare revoluției… Sturzu venea dimineața la serviciu, proaspăt ras, cu o eczemă pe fața ușor tumefiată, îmbrăcat într-un sacou bleumarin cu nasturi de alamă, și pleca pe patru cărări, coborând cu greutate scările, la ora patru după-amiaza, câteodată și mai târziu. Erau zile când, în ciuda stării avansate de ebrietate, se descurca singur, mergând până la taxi, de cele mai multe ori însă mergea sprijinit de soția lui sau de câte un colaborator nimerit mai mult sau mai puțin întâmplător pe la revistă. Se purta destul de fin cu oamenii, știind măcar de ochii lumii să-și păstreze decența. Părea inofensiv, deși nu știm ce rapoarte dădea organelor. Dacă nu ar fi fost episodul legat de procesul lui Alexandru Zub și nu ar fi semnat pactul cu diavolul, Corneliu Sturzu ar fi putut deveni unul din intelectualii de marcă ai Iașiului. N-a fost să fie. Pactul cu diavolul, poate și alte tare, l-au împins, încetul cu încetul, în brațele alcoolului.
Redacția revistei „Convorbiri literare“ funcționa într-o vilă veche, ridicată prin anii 1930 la capătul bulevardului Gheorghe Dimitrov, transformat în Inde pendenței. În aparență, ca și Sturzu, părea o construcție elegantă și solidă. Aici fuseseră comasate sediile a trei instituții de cultură: Editura Junimea, Convorbiri literare și Asociația Scriitorilor, Filiala Iași. Sediul scârțâia din toate încheieturile. Scârțâiau și podelele, scârțâiau și ușile, scârțâia și scara. După cum scârțâiau – cel puțin asta era impresia mea de atunci – și mintea și încheieturile oamenilor. Inclusiv mintea și încheieturile mele, precum cele ale colegului meu Emil Brumaru.
Găsisem și o poreclă destul de potrivită vilei: „La Hulubărie“. Pot să spun că imobilul prevăzut la etaj cu două balconașe semăna, într-adevăr, cu o hulubărie. A fost dărâmat cu puțin timp înainte de evenimentele din 1989, iar redacția și Asociația s-au mutat la Casa cu Absidă.
Cu fața ușor buhăită din pricina mahmurelii, încercând să calce cât mai drept, îi auzeam pașii lui Corneliu Sturzu urcând scările, îi auzeam tusea pe hol, îi auzeam și glasul ușor răgușit, dând bună dimineața mai mult ușilor și scaunelor goale, decât redactorilor care veneau mult mai târziu la slujbă, în timp ce Sturzu sosea pe la 9 – cel mai târziu pe la 9,30, noi, corectorii, trebuia să fim la program înaintea șefului –, îl auzeam apoi cum deschide ușa biroului, cum o închide cu grijă, scoțând din geanta sa diplomat cele 3 sau 4 sticle de Stolicinaia pe care le depozita cu grijă în seif. Auzeam apoi și gâlgâitul primei sticle ce umplea paharul, scos cu grijă dntr-un dulăpior prăfuit, unde Corneliu Sturzi își ținea băutura și o parte din actele de la birou, inclusiv poeziile sale, amestecate cu alte însemnări, unele din ele compromițătoare. Auzeam și gâlgâitul plin de sete și sunetele pe care pe scoteau buzele sale și gâtlejul său pururi însetat.
După primul pahar golit, auzeam și o tuse răgușita, răsunând din direcția unde se afla biroul lui Corneliu Sturzu. La al doilea pahar, înceta și tremurul mâinilor și uscăciunea ochilor. Odată cu transpirația abundentă care-i curgea pe tâmple și pe frunte, redactorul-șef al revistei „Convorbiri literare“ își revenea din mahmureală și apărea pe holurile redacției. Inspecta rând pe rând toate birourile și văzând că sunt pustii, bodogănea ceva în sinea lui, în sensul că „o să vă arăt eu vouă“, sau „aici e nevoie de disciplină de cazarmă, nu de boemă, de mâine voi schimba foaia“, vorbe ce rămâneau de obicei suspendate în gol. Cum ne găsea, pe mine și pe Emil Brumaru, în toiul lucrului, bibilind la corectură, Corneliu Sturzu se arăta a fi destul de mulțumit, dar, ca să nu-și piardă din autoritatea funcției pe care o deținea, ne atrăgea atenția să citim șpalturile cât mai atent. De obicei întreba și dacă paginile unu, doi și trei, dedicate partidului, au sosit sau nu de la tipografie. Paginile acestea le aducea, de obicei, doamna Iacobitz, iar noi, după ce le corectam, plecam cu ele înapoi la tipografie. Aceste pagini veneau însă cu întârziere și sufereau de fiecare dată modificări, în funcție de vizitele, de discursurile și de indicațiile venite de la Cabinetul Unu și Cabinetul Doi.
Articolele dedicate tovarășilor le scriau redactorii responsabili de număr. Nu existau aici excepții. În aceleași pagini apăreau și poeziile închinate partidului și marelui său conducător și Elenei Ceaușescu. Poeziile le scriau anumiți poeți, arondați special la aceste pagini. Unii aparțineau generației lui Corneliu Sturzu, alții erau mai tineri, alții mai bătrâni. Poeții erau mereu aceiași. Și poeziile aproape la fel. Nu-mi dau seama câți bani câștigau publicând versuri patriotarde; colaborările din anii optzeci nu erau prea mari. Nici pentru cei ce publicau articole cu dedicație pentru partid și genialii săi conducători. Dacă nu câștigau prea mulți bani, aveau, pesemne, alte avantaje. Unii o făceau ca să-și mențină funcția în cadrul sistemului, alții din pur servilism.
Corneliu Sturzu se ferea să scrie prea des articole propagandistice. Din când în când însă publica în paginile revistei câte un grupaj închinat partidului și mărețelor realizări, după care se cufunda în tăcere preț de câteva luni. Horia Zilieru însă, având o experiență tristă a poeziilor publicate în perioada proletcultistă, dedicate inclusiv lui Stalin, scria și el destul de rar poezii cu tentă patriotică. Mai scria și câte o tabletă. De altfel, având o structură gongorică, Horia Zilieru era incapabil să scrie un articol de ziar. Pornind de la admirația sa pentru Oul dogmatic al lui Ion Barbu, Horia avea un scris atât de încifrat, încât doar el înțelegea câteodată ce voia să spună, dar de cele mai multe ori nu înțelegea, mulțumindu-se să asculte cum cuvintele sale sunau tot mai frumos și enigmatic în frază. Faptul acesta, totuși, l-a salvat de la compromisuri mai mari.
Văzând că ne codim să-i răspundem dacă paginile de serviciu au venit sau nu la corectură, Corneliu Sturzu trăgea singur concluziile de rigoare:
„– Prin urmare, nu au venit, fiindcă nu au fost date încă la cules, spunea el. Dacă ar fi fost date, treceau și pe la mine. Redactorii ăștia însă se fofilează de fiecare dată când e vorba să scrie texte angajante, te țin în șah până în ultima clipă. Am să raportez și eu mai departe cum se face treaba aici, în redacția „Convorbirilor literare“, în care partidul și-a investit atâta încredere.“
De raportat, Corneliu Sturzu nu raporta. Și nici măcar nu muștruluia redactorii pentru faptul că nu respectau graficul de predare a materialelor, lăsând lucrurile să se rezolve de la sine. Umblând amețit prin redacție, bodogănea de unul singur și amenința vorbind mai degrabă cu pereții, decât cu subalternii săi. Și, totuși, redactorul-șef al „Convorbirilor“ dispunea de suficiente instrumente pentru a fi ascultat. Un scurt raport al său trimis organelor care-l protejau putea să-ți facă multe probleme. Poetul știa asta și, probabil, simțind că a păcătuit destul, prefera să bea o sticlă de votcă în solitudine decât să-i facă zile fripte unui angajat al său. Oricum, organele erau informate ce se întâmplă la „Convorbiri“ sau în înalte instituții. Rapoarte veneau de peste tot. Mediul cultural era îmbâcsit de tot felul de informatori. Unii dintre ei călcau pragul redacțiilor revistelor literare doar ca să vadă ce se întâmplă acolo, ce se discută, și, după ce se lămureau cam cum stau lucrurile, raportau mai departe.
După un scurt periplu prin redacția aproape pustie, Corneliu Sturzu se retrăgea în biroul său. Fiindcă nu suporta lumina zilei, stătea că draperiile trase.
În încăpere domnea o atmosferă sumbră, aproape funerară. Doar o lampă cu un abajur verde era aprinsă în colțul unde își avea redactorul-șef biroul pe care puteau fi observate o mulțime de hârtiuțe, așezate în mai multe locuri. Conținutul lor îi amintea lui Corneliu Sturzu în momentul când, din pricina alcoolului, memoria îi juca feste, are ceva de făcut. Citindu-le pe diagonală, poetul știa destul de bine despre întrevederile care erau programate să aibă loc în biroul său încercând să apară în fața vizitatorilor cât mai lucid. Lui Corneliu Sturzu îi plăceau spațiile obscure, unde se putea ascunde de privirile iscoditoare ale celorlalți, care păreau să-i răscolească amintirile unor fapte pe care ar fi vrut să le dea uitării. Se ascundea de ceilalți, dar și de sine însuși. Alcoolul îi oblojea rănile lăuntrice, anihilându-i conștiința.
Probabil că, având păcate mari, Corneliu Sturzu trăia într-o stare de depresie continuă, fiindu-i teamă de a nu fi deconspirat și arătat cu degetul pentru fapta sa reprobabilă legată de procesul lui Zub. Oare îl mustra conștiința pentru faptul că mărturia sa, conținând acuzații grave, a fost, după cum spun unii, cireașa de pe tort ce a dus la condamnarea lui Alexandru Zub la ani grei de pușcărie sau mai erau la mijloc și alte „mărturii“, după cum se zvonea în lumea literară, ce nu au ieșit însă nici până acum la suprafață? În acest sens, istoricii care într-o bună zi vor răscoli arhivele legate de procesul lui Alexandru Zub ar putea avea multe surprize. Nimeni nu s-a ocupat de mărturia lui Corneliu Sturzu și nici de acuzațiile altor martori în procesul Zub. În ceea ce privește pe fostul deținut politic Alexandru Zub, el a fost mai mult preocupat de lucrările lui decât de biografia și de trecutul său.
Într-un interviu luat pe la mijlocul anilor nouăzeci, când l-am întrebat despre condițiile din închisorile comuniste, dar și despre racolările ce se făceau în pușcării, domnul Zub mi-a făcut această mărturisire: „Presiunile la care erau supuși unii deținuți politici sunt greu de imaginat. Aș vrea să relatez pe scurt cazul scriitorului Alexandru Ivasiuc, despre care au apărut materiale în presă că ar fi fost informator. Eu l-am văzut la un interogatoriu. Am fost adus în celulă pentru a fi interogat la rândul meu. Pe o laviță zăcea gemând un bărbat cu fața transformată într-o masă de carne sângerândă. Mi s-a spus că e Alexandru Ivasiuc. Putea să fie oricine. Nu aveai cum să recunoști omul ce purta pe chip o astfel de mască.“
Prin urmare, iată cum se făceau racolările în pușcării. Nu în astfel de condiții erau racolați informatorii din rândul studenților, profesorilor, muncitorilor și al altor categorii profesionale ce trăiau sub dictatură, dar în libertate, de către cadrele Securității. Oare ce presiuni sau ce oferte i-a făcut Securitatea lui Corneliu Sturzu pentru a-l capta ca martor al acuzării în proces?
ce privește manifestările organizate la Putna, regretata Stela Covaci mi-a făcut pe vremuri, tot în cadrul unui interviu, următoarea mărturisire: „Iată cam cum s-au întâmplat lucrurile: După evenimentele din Ungaria, securitatea a devenit foarte vigilentă… Studenții trebuiau supravegheați. Trebuiau prinse în plasă elementele periculoase. Adică, studenții eminenți, inteligenți și periculoși totodată. Toți cei care nu puteau fi dogmatizați. Și atunci, dintr-o dată, s-a hotârât la organizația studenților să se facă această serbare istorică. Cu Sandu Zub eu am purtat o corespondență de 2 ani absolut inconștientă. Sandu îmi scria prin poșta republicii tot ce gândea. Despre ruși, despre comuniști, despre Basarabia, despre Ungaria. Și toate aceste scrisori eu le țineam în dulap la cămin. Vă dați seama… Și atunci când el terminase facultatea, iar eu eram în anul patru, Zub mi-a scris o scrisoare. Terminase facultatea și fusese angajat la arhivă, pe un post destul de mărunt. Normal ar fi fost să rămână la facultate, ca asistent, dar el fusese vizat de organe, astfel că s-a trezit la arhive. Și corespondența a ajuns pe mâinile Securității, căci au găsit-o și la mine acasă, și la cămin. Sandu Zub mi-a scris că se face această serbare cu Ștefan cel Mare, am fost naivi și ne-am antrenat și noi. Zub m-a rugat să găsesc niște studenți, și de la Filologie, și de la Istorie, care să facă referate. Teme cu Ștefan cel Mare. Ofertele s-au făcut și la nivel oficial, căci, la un moment dat, am fost chemată la Iorgu Iordan, pe linia universitară, și rugată să fac propuneri pentru cei care ar fi trebuit să ia parte la manifestare. Ni s-au dat bani de tren, ne-au fost repartizate bilete gratuite. Ne-am dus la Iași, s-a făcut simpozion la universitate, s-au ținut referate, spiciuri, și după aceea, tot cu același tren, ne-am dus la Putna. Printre noi, fiind în calitate de organizator, Victor Crăciun. La Putna, ne-am închinat, am recitat, am cântat, am băut vin din cupe, am cântat Pe o stâncă neagră, Far și Deșteaptă-te, române… “
Și iată cum s-au desfășurat lucrurile până la arestare: „Ne-a fost pus la dispoziție un tren, ni s-a dat masă, au fost organizate festivități. Și după ce s-a terminat totul ne-am întors fiecare la locurile noastre. Eu la București, Sandu Zub la Iași. Am fost filați din aprilie 1957 până-n martie 1958. Am fost arestată pe 14 martie 1958 și pe 15 transportată la Iași. La București am stat doar o noapte la arest. La București am fost anchetată despre soțul meu Aurel Covaci, acuzat de «crimă de uneltire împotriva ordinei sociale» și despre alți scriitori din capitală, persoane din anturajul nostru. La Iași mi s-au pus întrebări despre Aurel, dar și despre Sandu Zub. Dacă îl cunosc? Eu am spus: da. Aurel, simțind că i se întinde o capcană, nu a recunoscut. Voiau, de fapt, să ne bage în același mare lot al lui Zub. Mai erau și scrisorile acelea despre care am vorbit. Până la urmă, am fost învinuită de participare la o orga nizație paramilitară de tip fascist. N-am intrat până la urmă în lotul lor. Am intrat în lotul de la București, pe care eu îl numesc lotul Labiș, am intrat pentru discuțiile purtate în comun cu Labiș.“