În peisajul editorial actual, colecția biografiilor romanțate coordonată de Adrian Botez la Editura Polirom e o inițiativă demnă de toată lauda, care confirmă interesul publicului pentru detaliile de viață (nu doar intimă) ale oamenilor celebri. Specie critică pe nedrept discreditată din prejudecăți elitiste, pe motiv că ar falsifica imaginea autentică a existenței marilor personalități prin accentul pus pe latura anecdotic-cancanieră, melodramatică și senzaționalistă, menită a satisface gustul plebeu al cititorilor precar alfabetizați cultural, biografia romanțată și-a trăit momentul de glorie în perioada interbelică, prin aportul unor autori de mare anvergură intelectuală ca André Maurois, Emil Ludwig sau Stefan Zweig, dar și al unor nenumărați gazetari cu vocație antreprenorială, veritabili producători de literatură „industrială“. Cultivată în secolul al XIX-lea de compilatori ca Aron Pumnul sau Vasile Gr. Pop, biografia (și, implicit, metoda biografistă) era respinsă de Maiorescu (în Observări polemice, dar și în multe alte texte în care sancționează individualismul romantic și „dezgustătoarea subiectivitate“) din pricina excesului anecdotic și a prevalenței amănuntului parazitar privitor la personalitatea discutabilă a unor autori minori, de valoare îndoielnică, prezentați fără pic de simț critic drept „genii naționale“. Într-un studiu remarcabil dedicat genezei literaturii române moderne, Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română (1825- 1875), 2016, Adrian Tudurachi evidenția de altfel utilizarea particulară a conceptului de „geniu“ în pașoptism și postpașoptism, care în viziunea unui Heliade Rădulescu desemna particularitățile creativității populare, etnice, în linia ideologiei romantice și a herderianului Volksgeist. Poporul român era celebrat astfel ca un „popor de genii“ și de poeți („Românul e născut poet“, afirmase Alecsandri) – ceea ce a determinat reacția critică a lui Maiorescu și a junimiștilor, care și-au propus să demaște asemenea exagerări mincinoase și să afirme naționalitatea numai „în marginile adevărului“. Determinismul biografist (în cheie sociologizantă) va fi susținut teoretic, prin referința explicită la Sainte Beuve, Hippolytte Taine și Georg Brandes, de Constantin Dobrogeanu Gherea, care a relevat importanța „mediului“, a contextului istoric, în modelarea personalității scriitorului și a opțiunilor sale estetice, teoretizând totodată, înaintea lui Călinescu, ideea „criticii creatoare“. Dar Gherea nu a scris biografii propriu-zise, singurele inițiative notabile în această direcție fiind ale lui Gh. Adamescu (Din biografiile scriitorilor români), autor al unei Istorii a literaturii române ce va fi inspirat, cu siguranță, pe marii noștri critici din interbelic.
Primul demers biografist justificat de valoarea excepțională a operei a avut drept obiect de studiu viața lui Eminescu, cel dintâi scriitor român care putea revendica statutul creatorului de geniu – în paginile „Convorbirilor literare“ publicându-se după 1900, la îndemnul lui Iorga, documente și amintiri despre viața și personalitatea marelui nostru poet. Nu întâmplător, în preajma Primului Război Mondial și după aceea, în interbelic, încep să apară biografii sau chiar romane biografice având ca subiect viața lui Eminescu. Iar unul dintre cei mai prizați autori de biografii „romanțate“ avea să fie, la noi, Octav Minar – jurnalist care s-a făcut vinovat de multe delicte literare, prelucrând după bunul plac informația istoriografică și punând în circulație o sumă de neadevăruri în forma anecdotică, culese din circuitul oral, adică „după ureche“. Dar Minar n-a fost chiar cu totul lipsit de merite, contribuind semnificativ la popularizarea operei eminesciene (atât prin scrierile sale, cât și prin filmul proiectat la „Ateneu“ în 1915 și rulat mai apoi în cinematografele din țară), evident, într-o variantă „vulgarizată“, în spiritul facil al romanței și al melodramei. Așa se explică reacția polemică a lui G. Călinescu, care ținea să facă distincția dintre biografia științifică, bazată pe utilizarea informațiilor provenite din surse verificabile, și cea „romanțată“, în care imaginația biografului joacă rolul principal, permițând prelucrarea liberă de orice constrângeri a „documentului“. Trebuie precizat totodată că volumul lui Călinescu din 1932, Viața lui Eminescu, reprezintă un moment-cheie în istoria biografiei ca gen și a biografismului ca metodă critică, autorul delimitându-se atât de lucrările pretins „științifice“, de pură inventariere arhivistică, cât și de cele cu pretenții literare, care „romanțează“ fără discernământ. Minar, care ajunsese să editeze la Socec colecția prestigioasă a clasicilor români, va fi atacat de Călinescu, de Șerban Cioculescu (editorul și biograful lui Caragiale) și de ceilalți critici de prim-plan din epocă, atât din unghiul eticii profesionale (plastografia, mistificarea etc.), cât și din cel al lipsei de gust și de pregătire științifică adecvată. Paradoxal însă, biografia călinesciană nu discredita și literaturizarea „romanțată“ a vieții scriitorului, ilustrată de inițiativele editoriale ale „necroforului eminescian“, după cum i s-a spus, ci numai rezultatele nesatisfăcătoare ale unor atare demersuri, eșuate din cauza carenței de talent și de pregătire a biografului. În același spirit va combate mai apoi Călinescu tentativele similare de ficționalizare romanescă ale lui E. Lovinescu (Mite, Bălăuca) sau Cezar Petrescu (trilogia Luceafărul, Nirvana, Carmen Saeculare), cărora le va reproșa nu atât „metoda“ în sine, cât incapacitatea de a însufleți documentul și de a-l prelucra coerent, prin filtrul unei personalități critice la rândul ei creatoare. Pentru că, așa cum înțelegea lucrurile autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, critica e ea însăși o formă de creație (una epică, având ca finalitate portretul), care nu mai separă, maiorescian, viața de operă, căutând să deslușească tocmai conexiunile lor ascunse.
Biografiile călinesciene sunt, de aceea, niște monografii indirecte, câtă vreme operele scriitorilor vizați sunt chestionate (ca documente de viață) spre a elucida anumite aspecte biografice. De aceea va afirma Adrian Marino, într-un studiu de pionierat, la noi, publicat în Dicționarul de idei literare, că biografia e, de fapt, specia critică cea mai dificilă, care reflectă posibilitățile și limitele intelectual-creatoare ale criticului însuși. Pornind de la această observație, vedem cum Călinescu a conceput biografia după modelul balzacian al romanului realist, de secol XIX, ilustrat și de Istoria literaturii române de la origini până în prezent, și de creațiile sale romanești – gândite ca ample „galerii de portrete“ edificate pe o structură epică deschisă, de Halima, care să permită aglutinări succesive, sugerând totodată impresia de cuprindere totalizantă, de circularitate, ca într-un alt fel de „comedie umană“. Marino, în schimb, scriind mai târziu despre Macedonski (1966), s-a revendicat de la modelul epic al romanului proustian, care nu mai configurează personalitatea ca o entitate compactă, reductibilă la tipologie și stereotipii, ci în felul dinamic și mobil al unei concepții despre om mult mai moderne, trecute prin filtrul filosofiei bergsoniene și al psihanalizei. Opțiunea pentru un scriitor sau altul reflectă, așadar, înclinațiile subiective, de gust și sensibilitate, ale biografului însuși, care sfârșește prin a-și face și lui, într-un colț de tablou, autoportretul.
În perioada interbelică, foarte populare au fost și volumele academicianului I. Simionescu, Oameni aleși (comentate elogios de causticul Al.O. Teodoreanu), tradiția didactică a biografiei perpe tuându-se apoi în comunism, prin intermediul unor colecții specializate (precum cea intitulată „Oameni de seamă“, de la Editura Tineretului). Monografia critică dobândește la rândul ei, prin influența exercitată de Călinescu în rândul universitarilor și al cercetătorilor din institute, un statut privilegiat, în anii de glorie ai protocronismului devenind un tip de demers exegetic instrumentalizat ideologic, în direcția monumentalizării tradiției noastre literare. Reticența față de biografie și de biografism (și, implicit, față de călinescianism) manifestată mult timp la noi, după 1989, se explică mai întâi prin motive de ordin ideologic (ideea de „specific național“ devenise nefrecventabilă din cauza supralicitării sale în ultimele două decenii de comunism), fiind totodată și o consecință a prestigiului teoretic al structuralismului și al criticii de orientare estetizantă. Abia cu intrarea în scenă a generației 2000, biografismul devine o componentă majoră a creației literare menită a legitima o poetică a autenticității, la antipodul artificiului livresc și al estetismului. Tot cam de pe atunci s-a făcut simțită și în critică nevoia unor recuperări exegetice de natură culturală, contextualizantă, prin chestionarea mai nuanțată a biografiei înseși ca gen, în trena unei tentative mai vechi precum cea a lui Eugen Simion din Întoarcerea autorului (volum apărut în 1981 și purtând un titlu polemic în raport cu teoriile lui Barthes și Foucault), de a reconecta critica modernă, după depășirea radicalismului ideologic și a fundamentalismului teoretic, la sursele ei umaniste și la venerabila tradiție sainte-beuviană. De aceea, oricât de contestat ar fi de unii sau de alții, biografismul călinescian, cu doza sa inerentă de estetism și subiectivitate, e departe de a fi ieșit cu totul din scenă. L-am regăsit, bunăoară, în demersul analitic al multora dintre autorii care semnează volumele apărute în îndrăgita colecție de la Editura Polirom. Nu întâmplător, aceștia sunt, în marea lor majoritate, prozatori și jurnaliști, iar nu critici sau istorici literari – semn că editorul nu pe exactitatea informațiilor va fi pus preț, și nici pe obiectivitatea reconstituirii, ci pe farmecul povestirii în sine, pe „romanțarea“ fără de care documentul, oricât de ofertant narativ sau de palpitant în sine, rămâne literă moartă. De bună seamă, nu toate biografiile publicate până acum sunt la fel de bine scrise și de documentate. Dar genul în sine și-a câștigat deja un public numeros, începând să devină tot mai atrăgător și pentru scriitorii deja consacrați, nu doar pentru aspiranții care, legându-și numele de faima oamenilor aleși, visează și ei la un pic de celebritate.