Ne întâlnim în poezia lui Horia Gârbea cu o vitalitate care, aparent fără efort, într-o stilistică degajată a firescului, se adresează realului sub multiplele-i înfățișări pe care le transfigurează, rezultând un soi de jurnal în secvențele căruia ironia mereu prezentă constituie o elegantă anvelopă a misterului. Departe de-a fi resimțite direct, obstacolele temporale și spațiale apar la îndemână, amabile, îndatoritoare. Cu un aer monden, poetul se distanțează iluzoriu de prezent, în fapt îi strecoară mereu subînțelesul, tachinându-l, abordându-l ocolit prin ingeniozități aluzive. E o prestidigitație în oglinda unui eu care se urmărește pe sine pe fundalul unei lumi generoase în pluralitățile sale, pururi proaspătă, inspiratoare. Iată o identitate contemplativă a acesteia: „aici apele sunt limpezi/ cum e cristalul/ până și norii par pictați/ de o mână cerească/ nu e nimic să îți tulbure pacea/ nici măcar un țânțar/ și fiarele sălbatice/ sunt mai blânde și se lasă/ mai ușor mângâiate/ decât orice pisică din lume“ (insula fericiților). Lucrurile sunt răsucite dibaci astfel încât adevărul să pară însăși persiflarea lor blajină, într-un mediu senin în care totul devine cu putință. Declarând poetul „bătrânului filosof“ că „eu sunt doar harnic“, acesta îi răspunde că „pentru intuiție îți trebuie o lene adâncă/ o trândăvie de motan/ ajuns la mijlocul vieții“. În lipsa unei atari posturi apare un pericol grav: „dacă nu stai locului/ ideile fug de tine/ ca porumbeii/ când alergi spre ei“. Replica auctorială e una a perplexității: „asta ar însemna/ să mă prefac/ în statuie“. Pentru ca o concluzie să sune astfel precum o supremație a sarcasmului: „dacă ți-o ridici singur/ având revelații e bine/ că de nu/ ți-o vor înălța niște proști/ și apoi o să se mire/ că ai o statuie/ fără s-o meriți“ (o statuie). Conștiința înțelege a rămâne fidelă proceselor vitale indicându-le cu bună dispoziție, evitând pe cât posibil abstracțiunile. Realul în extensia sa devine un martor temerar al unei naturi lirice permanent deschise acestuia: „simt toate astea mă prefac bine că le adulmec și foarte curând vor erupe în ceruri luna și stelele comete zâmbitoare vor zbura printre buchetele alegorice și ziua asta tristă va fi tăiată din calendar cu o linie liliachie“ (forfecuța). Nesațiul materiei e continuu, ea fiind abordată într-o gamă largă de relaționări cu satisfacția unei primare aderențe. „Ca și cum aș pluti pe lângă o insulă și aș vedea cum viața mea e tocată pe țărm ca o spinare de pește dar marea ar acoperi sunetele cuțitului lovind scândura de lemn pe care bucățile nu se mai zbat doar tresar puțin și solzii schimbă direcția luminii“ (un număr de piese). O hărnicie a vorbei de spirit se impune, viața are parte de o expresivă modulare ludică. Nimic nu ne împiedică să contactăm mereu șotii, asociații nostime, vorbe în doi peri. O libertate gata a se amuza de sine cuprinde pământul și cerul deopotrivă. Ușoara melancolie subliniază latura umoristică a textelor, care le dă tonul. La antipodul idealizărilor, poetul nu pregetă a se denigra pe sine însuși în același cifru al concretului burlesc, cu caracter de voios bilanț: „nu tu nu ești inima/ pentru că ea/ este șubredă/ și totuși plină de răutate// nu ești nici mintea mea/ pentru că ea/ este îmbătrânită/ și acoperită de cenușa/ lucrurilor pe care/ am vrut să le ard// nu ești nici măcar/ sângele meu/ îngroșat de ură/ pentru toate/ nedreptățile lumii“ (oboseala amiezii). Un echivoc între eros și frigiditate, între calitate și eșec literar constituie prilejul unui episod specific, cu morala în suspans: „o poetă mi-a spus/ noi femeile/ cu cât suntem mai frigide/ cu atât scriem mai bine// știam că nu este adevărat/ dar m-am prefăcut/ că o cred// apoi ea/ mi-a citit un poem/ frumos și plin de emoție// am tăcut/ multă vreme/ și m-am prefăcut/ că mă gândesc/ la acel poem minunat// m-a întrebat/ până la urmă/ ce cred despre el// abia atunci/ i-am luat mâna/ și i-am spus/ niciodată/ nu am auzit/ o poezie atât de proastă“ (azi soarele apune mai greu). Marile interogații se depreciază la rândul lor, mai întâi blocându-se, apoi lunecând în caricatură: „și atunci unde e viața?/ sub apele/ care curg vioaie?/ în lutul din care/ se pot întruchipa/ animale imaginare?/ în copacii firavi?// n-o să afli/ mergi mai departe/ pe firul apei/ și sperii păsările/ ele cântă strident/ ca niște bocitoare/ bine plătite/ care s-au hotărât/ să-și merite banii“ (în cenușa tăcerii). Scuturată de ponciful aprobativ, producția în cauză nu ezită a avansa până la limbajul caragialesc: „și într-o noapte m-am întâlnit cu ăla că acum îmi scapă dar îl știi dumneata scriitorul ăla e și la ziar și mă întreabă ce faci nu fac bine nu pot să dorm nici să scriu e o moară pe-aici huruie neferecată ai dreptate e a lui ăla care-mi scapă“ (moara). O anecdotă stradală e tangentă la absurd: „l-or fi trimis pe front maică/ păcat că era cumsecade/ pe care front/ nu suntem în nici un război/ noi să fim sănătoși/ că războaie s-or mai găsi“ (poarta). Un retur în actualitatea arhitectonică devine provocator grație similitudinii sale biologice: „era aproape un zgârie nori și în fiecare zi un braț lung apropiat de planșee un cioc uriaș ca pliscul excitat al unui iguanodon“ (dărâmături). Nu era posibil ca transcendența să nu intre până la urmă în joc. Cu un statut aparte intervine îngerul menit a rămâne „tot liniștit în trecerea lui/ așa cum ies tramvaiele/ dimineața pe linii“, așadar umanizat, urbanizat, gata să-i ofere poetului „o ceașcă de cafea“ (cu vorbele lui). Reductibil la o stare pedestră, simbol al unei transcendențe ostenite, „venind pe jos deși ar putea să zboare“ (călătoria). O imagine concluzivă o reprezintă descrierea unei „mașini pentru zburat“ care acordă și titlul volumului pe care-l comentăm. „Mașina“ ce contează nu atât ca atare, ci prin faptul că ar constitui un preambul al alteia, „o mașină pentru visat“, problematică în realizare, dar edificatoare prin economia stării de veghe pe care o conține. Horia Gârbea e ceea ce am putea numi un original vizionar bonom, mânuind cu dexteritate floreta ironiei. Unul din autorii noștri actuali cu o robustă personalitate.