Regizorul și fotograful Cristian Radu Nema, autor – între altele – al filmului Phoenix – Povestea, a realizat în siajul apreciatului lung-metraj dedicat formației Phoenix și un impresionant album fotografic, care celebrează istoria de 63 de ani a acestei instituții a muzicii românești. Este o lucrare de mari dimensiuni, ca și opera muzicală pe care o omagiază, și are particularitatea de a fi, după cum anunță chiar titlul, o istorie fără cuvinte.
A scrie o cronică literară la o carte fără cuvinte ar putea părea o întreprindere riscantă, dacă nu cumva bizară. Însă albumul realizat de Cristian Radu Nema (chiar făcând abstracție de faptul că nu este întru totul fără cuvinte: există câteva pagini de text, prefațând fiecare etapă din istoria formației) nu doar că permite o asemenea abordare. O solicită și chiar o stimulează.
Aceasta este chiar, în opinia mea, prima miză a cărții. Istoria unui asemenea fenomen național – nu numai muzical, ci larg cultural și, deloc în ultimul rând, politic – nu poate fi și nici nu a fost o istorie închisă. Cele peste 600 de fotografii care alcătuiesc albumul sunt, desigur, impresionante în sine, unele ca performanță fotografică, altele (și) ca documente. Însă ele sunt, pe lângă aceasta, o invitație adresată cititorului/ privitorului de a umple cu propriul text, cu propria istorie, ceea ce fotografiile doar sugerează. Căci formația Phoenix și muzica rock în general au reprezentat, în România comunistă, un fenomen aparte, care a polarizat nu puține dezbateri și dispute, inclusiv de natură politică. Istoria vizuală a formației, așa cum este restaurată în cele 600 de fotografii ordonate cronologic, în etape, reprezintă un tezaur de istorie recentă, dar și un impuls la un examen de conștiință culturală și politică.
Cea de-a doua miză, atinsă și ea, o constituie configurarea – din cioburile de amintiri pe care le reprezintă instantaneele fotografice – a unei istorii a formației. O istorie unitară, în pofida nenumăratelor fracturi produse de contextele epocii, cea mai serioasă fiind fuga grupului (cu excepția solistului vocal Mircea Baniciu) peste graniță, în Germania, în 1977. Cristian Radu Nema construiește, așadar, o istorie vizuală continuă, punctată de cele șase etape din viața Phoenix: 1) anii 1960, ai începuturilor și ai muzicii beat, 2) anii 1971-1977, ai consacrării și ai fenomenului etno-rock, 3) 1977-1989, perioada exilului în Germania, a supraviețuirii și reconfigurării stilistice în contextul comercial al rockului occidental, 4) 1990-2000, întoarcerea și o nouă adaptare, la „nisipurile mișcătoare“ ale tranziției, 5) anii 2000 și transformarea într-o formație cult, și 6) perioada actuală, marcată de dispariția liderului Nicolae Covaci și de schimbul de ștafetă către o nouă generație de muzicieni, sub conducerea lui Cristian Gram.
Realizarea autorului albumului este una remarcabilă, întrucât ochiul fotografului – bun cunoscător al istoriei formației, ca și al culturii române din ultimele decenii – a reușit să deceleze un fir al continuității, într-o istorie, altminteri, destul de învolburată. Formația Phoenix a fost, în mai toate iterațiile ei, alcătuită din muzicieni cu personalități puternice, nu o dată contradictorii, care asumau inclusiv puncte de vedere culturale și politice distincte. De asemenea, Nicolae Covaci, liderul de necontestat al formației, a fost un muzician exigent, care a căutat în permanență să aibă în echipă pe cei mai buni instrumentiști existenți în România. Aceste circumstanțe au dus la numeroase schimbări de componență, de-a lungul anilor, în special în perioada de după 1989. Însă muzica formației a rămas unitară și imediat recognoscibilă, cu toate schimbările de componență și de identitate sonoră. Albumul lui Cristian Radu Nema reușește să furnizeze un echivalent vizual al acestei unități muzicale a formației, în timp, ceea ce este o performanță care merită salutată.
O altă miză a fost aceea de a demonstra, prin argumentele incontestabile ale documentului fotografic, că formația Phoenix nu a fost doar o prezență aparte în muzica rock din România. Ci un fenomen cultural, care, pornind din Timișoara anilor 1960 – acolo unde s-a format și a activat la începuturi –, a devenit treptat o instituție națională, care a polarizat, înainte și după 1989, scriitori și intelectuali, artiști plastici și jurnaliști, într-un soi de „lume alternativă“. Înșiși componenții formației au fost intelectuali complecși, cu studii universitare de Arhitectură sau Arte Plastice și realizări independente în aceste domenii. În fotografiile din album îi puteți regăsi, în ipostaze insolite, pe scriitorii Șerban Foarță, Andrei Ujică, Victor Cârcu, Andrei Oișteanu, Nicolae Manolescu (da, nu e nici o greșeală!), pe muzicienii Dan Andrei Aldea, Johnny Răducanu, Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaș, Mircea Florian, Grigore Leșe, A. G. Weinberger, Marius Mihalache, pe actorii Mircea Albulescu și Florian Pittiș sau pe gazetarii George Stanca, Octavian Ursulescu și Florin-Silviu Ursulescu. Înainte de plecarea formației, survenită în 1977, această alternativă culturală a avut o evidentă dimensiune politică anticomunistă, care își așteaptă încă istoricul care să o dezgroape, din dosarele de la CNSAS. După 1989, alternativa a mai fost atât politică – deși Phoenix s-a implicat în 1996 în schimbarea cursului postdecembrist, participând la campania Convenției Democrate, căreia i-a furnizat și imnul electoral –, cât larg culturală, împotriva tendințelor de ștergere a memoriei și de ignorare a valorilor, naționale și universale deopotrivă.
Nu în ultimul rând, trebuie să menționez latura documentară a albumului Phoenix – Povestea fără cuvinte. Aceasta, deoarece rockul românesc și, în general, cultura alternativă apărută la noi la începutul anilor 1960 (sub influență occidentală) și-a făcut loc cu greu în spațiul public, din cauza cenzurii, iar o istorie a ei completă și bine documentată nu există. Există unele volume memorialistice – cum sunt cele două semnate chiar de Nicolae Covaci –, există indispensabilele cercetări ale jurnalistului Doru Ionescu (dintre care Timpul chitarelor electrice, apărută la Editura Humanitas în 2005, este de referință), însă fenomenul culturii alternative din România comunistă este departe de a fi cuprins în toate implicațiile lui literare, plastice și chiar arhitectonice. De aceea, persistă un număr incalculabil de mituri și legende urbane cu privire la faptele, întâmplările și personalitățile implicate. Albumul lui Cristian Radu Nema, cu minuțioasa sa documentare în arhivele fotografice ale membrilor formației Phoenix, ajută la limpezirea multor contexte tulburi și la clarificarea unor date și întâmplări. De pildă, este limpede că formația Phoenix s-a înființat în 1962, sub numele de Sfinții, și a activat pe scene din Timișoara sub această titulatură până în 1965. În contextul cenzurii comuniste, faptul este mirabil, dar în același timp el explică de ce formația a „decolat“ târziu în mass-media oficială: din cauza numelui, considerat „mistic“ sau „decadent“. Mai departe, putem vedea cu ochii noștri, în fotografii de epocă excepționale, cum Phoenix și-a construit o identitate scenică inconfundabilă, adăugând dimensiunii muzicale o alta, multimedia, a costumelor și scenografiei. Fotografiile marilor concerte de pe stadioane, de la jumătatea anilor 1970, alături de Dubașii din Brănești, documentează și probează indubitabil latura progresivă (nu „progresistă“) și experimentală a muzicii rock din România. Sunt foarte prețioase, pentru o istorie viitoare, instantaneele cu Phoenix în exil: o perioadă dificilă, în care formația nu s-a adaptat – din cauza nivelului cultural al muzicii sale – la contextul comercial al rockului german, rămânând un grup marginal interesant, care a înregistrat un anumit succes de stimă, dar nu unul de public. În fine, contează și fotografiile care atestă un anumit grad de deschidere al muzicii Phoenix către personalități ale rockului mondial, cel mai notoriu fiind Malcolm J. Lewis, component al formației cult Humble Pie și colaborator, după 1989, al compatrioților noștri.
Ar mai fi multe de spus despre Phoenix – Povestea fără cuvinte, impunătorul album fotografic realizat de Cristian Radu Nema. Sper că și alți critici, mai tineri, se vor apleca asupra sa. Căci, deși „fără cuvinte“, are o strânsă legătură cu literatura și cu cultura contemporană.