Sunt cuvinte care tind să iasă din vorbirea curentă prin nefolosire. Și nu le vom mai folosi fiindcă ceea ce denumesc ele e pe cale să nu mai existe sau chiar nu mai există, nu mai e regăsit în universul sentimentelor, obiectelor, acțiunilor și însușirilor noastre. Dispariția acelor cuvinte nu trebuie înțeleasă ca o pieire a lor, o ștergere din dicționare, nu. În dicționare rămân înscrise, dar numai atât. Nu le mai întrebuințăm în comunicarea dintre noi fiindcă nu mai au sens, nu mai au acoperire în realitate. Referentul e problema. Sunt ca niște straie țărănești din vechime, ițari, ilice ori cămeși, minunat croite, pe care nu le mai poartă nimeni: stau ațipite în lăzile de zestre sau în vitrinele muzeelor.
Dar să și dăm exemple de astfel de cuvinte. Nu trebuie să căutăm prea mult. Am să propun aici două. Mai întâi substantivul solidaritate. Mai avem azi manifestări de solidaritate? Rar, tot mai rar. Și când întâlnim totuși cuvântul, de regulă e doar o vorbă aruncată, vorbă goală. Res, non verba/ Fapte, nu vorbe, cereau latinii. Pe bună dreptate, căci solidaritatea/ a fi solidar cu cineva presupune să te legi de/ să te identifici cu cineva și înseamnă să-i sari cuiva în ajutor când are nevoie, să te lupți pentru o cauză pe care o consideri dreaptă chiar dacă nu e cauza ta. Cu ce a fost înlocuit acest sentiment în configurația noastră lăuntrică? Cu individualismul, cu siniubirea, cu o respingere, o nesocotire a priori a tot ce ține de ceilalți, toate acestea duse la o exacerbare echivalentă uneori cu ferocitatea.
Totuși, solidaritatea reprezintă un sentiment profund uman. Fără această însușire, evident, sărăcim, ea este unul dintre indicatorii fundamentali prin care ne deosebim de alte viețuitoare și a cărui prezență în aliajul nostru sufletesc ne ridică pe o treaptă superioară. Așa încât nu avem cum să constatăm rece că solidaritatea e pe ducă în ființa noastră și să ne vedem mai departe de drum nepăsători. Sunt situații când trebuie să reacționăm cu fermitate și să semnalăm inechitățile, dacă vrem să ne păstrăm calitatea de oameni (ah, îmi dau seama că am devenit patetic, dar n-am încotro!…).
Astfel, n-ai cum să nu fii revoltat și să nu-ți exprimi solidaritatea cu un scriitor ca Mircea Cărtărescu, atunci când îi este respinsă candidatura la Academia Română. Oricât de neasemănătoare ar fi crezurile tale literare și scrierile tale de ale lui, e firesc (vreau să zic e omenește) să te desprinzi de tine însuți și să fii alături de el când i se întâmplă o asemenea nedreptate. Cât de orbit trebuie să fii de invidie, de ură, să nu recunoști meritele sale literare excepționale, prestigiul uriaș câștigat în confruntări absolute, în atâtea țări din lume?! Și ce îndreptățire valorică au să-l conteste cei care-l contestă și ce fel de țară e aceea în care un scriitor de talia lui n-are loc în Academie? La fel, este scandalos, căci nedrept, ce i s-a întâmplat lui Mircea Mihăieș, scriitor și critic strălucit, cu o operă impresionantă, atunci când numele său a ajuns la porțile aceleiași Academii: neacceptarea lui e strigătoare la cer. Cum strigător la cer e și refuzul, de asemenea însoțit de un scandal imens, pus în scenă cu agresivitate, refuzul de a fi primită în Academie, o scriitoare polivalentă, cu o operă de o valoare incontestabilă, ca Marta Petreu. După cum de necrezut este și absența din același for academic a unor personalități ca Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici și alții, și alții. Cine cunoaște știe: prea puțini dintre cei numiți aici îmi sunt apropiați; cu unii abia dacă am schimbat câteva cuvinte în toată viața, cu alții m-am aflat în anumite momente pe poziții diferite ori, vai, contrare. Dar aceste sentimente nu mă împiedică să-i admir pentru calitatea scrisului lor. Aceasta, valoarea operei, e singura care trebuie să conteze în cazul de față.
Recunosc, nu e avantajos pentru tine ca persoană să-ți exprimi solidaritatea cu cineva. Riști să ți-i faci dușmani pe dușmanii celui pentru care ai pledat. Iar nu de puține ori dușmăniile acestea sunt crunte, devastatoare și țin până la sfârșit și chiar după. E de mirare ce capacitate de a urî, de a face rău au unii. De aceea, cei precauți aleg să meargă pâș-pâș, pe tăcute, să nu-și precizeze cu voce tare opțiunile. Și nota bene: cei care procedează așa ies totdeauna în câștig.
Aș mai avea un accent de pus în privința felului cum ne manifestăm public solidaritatea. Unii își exprimă solidaritatea de formă, așa cum remarcam cu câteva paragrafe mai sus: doar vorbe, nu fapte. A semna proteste publice e pentru unii doar o modalitate de a se băga în seamă, de a se legitima pe seama victimei (în general, acești oameni caută să se atașeze declarativ de victime cu o notorietate cât mai mare). Ei tropăie pe lângă victima în discuție ca șoricelul pe lângă elefant. În fond, pe ei nu-i preocupă soarta celui în cauză, ci propriul lor beneficiu, să iasă ei bine, să fie ei în centrul evenimentelor, să se pună pe ei într-o lumină cât mai favorabilă.
Dar să revin la povestea celor cărora pe nedrept le-a fost respinsă intrarea în Academie. Toți sunt scriitori având în jur de 70 de ani. Să ne amintim, Rebreanu a intrat în Academie în anul 1940, la vârsta de 55 de ani. Iar Sadoveanu, în anul 1921, pe când împlinise doar 41 de ani. Chiar și în vremea noastră, în anii nouăzeci, primirile s-au făcut pe când candidații aveau în jur de 50 de ani. Apoi a urmat un blocaj absolut nefast. (Să nu-l numim pe autorul acestui blocaj-sabotaj, îl știe toată lumea.) Cert este că astăzi s-a ajuns ca la Secția de Filologie și Literatură media de vârstă să treacă de 83 de ani! Este neliniștitor.
Și încă un lucru: e normal ca votul pentru un literat să-l dea chimiștii, biologii, geologii sau medicii, neîndoielnic personalități respectate în domeniile lor, dar fără competență în literatură? Nu. S-ar cuveni schimbate regulile pentru ca acest for de supremă importanță culturală să ființeze decent, asigurându-și viitorul, perenitatea.
Dar constat că m-am întins la vorbă și, așa cum mi-am propus, mai am de amintit încă un cuvânt amenințat. Măcar în treacăt s-o fac. Al doilea cuvânt care, după părerea mea, s-ar înscrie în categoria aceasta a cuvintelor ce vor fi tot mai rar folosite, fiindcă se referă la ceva pe cale de dispariție, este tot un substantiv: posteritate, în accepția de posteritate literară. Am spus și eu, au spus și alții, mai fini observatori decât mine ai lumii noastre: trăim într-un timp accelerat, cu o dinamică stranie, în care prezentul, de fapt clipa, acaparează, înghite trecutul și viitorul, monopoli zând toată atenția. Nu mai avem știința/ disponibilitatea/ răbdarea de a ne îndrepta privirea cercetător și admirativ spre ce a fost. Nu punem preț mai deloc nici pe ce va fi; practic, pe cei mai mulți dintre noi viitorul nu-i interesează câtuși de puțin. Ne închinăm fascinați, hipnotizați la un acum tiranic. În aceste condiții, e de înțeles: nu mai putem vorbi despre posteritate literară. Scriitorii de astăzi sunt înghesuiți, presați într-un spațiu vital restrâns, periferic. Ei nu prea mai au nici prezent, ce să ne mai gândim la viața prin operă de după moarte.
Să ne uităm: în ultimul timp, au dispărut importante personalități ale literaturii noastre. Sunt cunoscute. În afară de câteva gesturi modeste și izolate de prețuire și de recunoș tință ale unor fideli, pierderea lor nu este percepută ca pierdere de către societate în întregul ei. Chiar și niște scriitori ca ei, dintre cei mai valoroși pe care i-a dat limba română, nu au în ochii contemporanilor nicio însemnătate, sunt ca și cum nici n-ar fi fost. E întristător, dar așa stau lucrurile.
Se pare că actualmente avem un gust deosebit pentru neantul care se întinde peste tot triumfător, copleșitor.