Suprarealismul la loc de onoare

Anul acesta, suprarealismul a devenit centenar. Cu alte cuvinte, s-a scurs o sută de ani de la publicarea primului manifest suprarealist, scris de André Breton și apărut la Editura Sagittaire, inițial conceput ca prefață la volumul Le poisson soluble. Nu este vorba, desigur, de prima scriere a lui Breton. Les chants magnétiques, poeme și texte alcătuite în colaborare cu Philippe Soupault, apărute încă din 1920, se înscriau în aceeași venă novatoare. Totuși, critica a considerat că suprarealismul se naște odată cu Primul Manifest, în anul de grație 1924.

De aici ideea de a-l sărbători cum se cuvine. În perioada cuprinsă între sfârșitul lunii august și decembrie, anul trecut, câteva zeci de librării și galerii pariziene au expus documente și tablouri, organizează evenimente, conferințe și prelegeri într-un cadru adesea festiv. Iar din luna septembrie 2024 până în ianuarie 2025, o somptuoasă expoziție și-a deschis porțile la Centrul Georges Pompidou, consacrată în special picturii suprarealiste. Sunt însă expuse și alte documente: cărți în ediții originale, reviste, fotografii, sculpturi, fragmente de opere cinematografice ce se inse ­rează perfect într-un ansamblu artistic important, de dimensiuni neatinse până acum. Expoziția adună, din Franța și de pe alte meridiane, opere reprezentative, semnate de autori cunoscuți, dar și de artiști care au scăpat până acum vigilenței nespecialistului. Pe lângă Dali, Max Ernst, Magritte, Yves Tanguy etc., apar, în mod neașteptat, nume care nu au neapărat o legătură imediată cu suprarealismul, dar care aparțin, în epocă sau mai târziu, mișcării moderniste mondiale. Și, culmea anacronismului, Caspar David Friedrich, Victor Hugo și Odilon Redon își dau întâlnire în sălile expoziției, al doilea cu o compoziție de culori care ar putea închipui un peisaj, cel din urmă cu un portret renascentist, intitulat Cu ochii închiși, care face trimitere implicită la somn ori la moarte.

Pentru a indica amploarea expoziției, trebuie spus că aceasta este organizată în treisprezece săli tematice, care reunesc fiecare câteva zeci de exponate. Temele alese sunt, desigur, „suprarealiste“, pornind de la tentația spiritualistă, pe care o practică medium-ul, urmată de Vis, de o sală consacrată heterotopicei umbrele și a mașinii de cusut pe masa de disecție, de Himere, iar apoi de Alice (în Țara Minunilor), de monștrii politici, tărâmul Mumelor, Mélusine (zâna jumătate femeie, jumătate șarpe, dar și revistă suprarealistă), păduri, piatra filosofală, Noaptea, lacrimile lui Eros și Cosmosul ca obiect de reverie și teren de reconfigurare a umanului. Nu este greu de imaginat în ce măsură toate aceste teme se înscriu pe traiectoria trasată de André Breton și acoliții lui, mai mult sau mai puțin fideli față de exigențele marelui pontif, atent la respectarea regulilor și limitelor pe care le impunea cu imperturbabilă suficiență, ceea ce a produs de-a lungul timpului un număr incalculabil de apostazii și dezertări. Membrii activi ai mișcării au devenit cu timpul mai puțin numeroși decât „foștii“, printre aceștia numărându-se figuri legendare ale suprarealismului: Louis Aragon, Philippe Soupault, René Crevel, Tristan Tzara, Georges Bataille, pentru a numi doar pe unii dintre ei. Alții nu au fost niciodată membri activi ai mișcării, au fost însă „anexați“ acesteia prin relații de vecinătate estetică. Este cazul lui Picasso și Giorgio de Chirico. Acesta din urmă este prezent în expoziție cu trei tablouri, între care Portretul lui Guillaume Apollinaire, expus în sala consacrată „intrării mediilor“, în care profilul în umbră al poetului apare cu un cerc care indică zona unde avea să fie rănit de o schijă de obuz. Pictura a fost realizată cu doi ani înainte de eveniment. La fel, în aceeași sală, autoportretul lui Victor Brauner, în care artistul se reprezintă cu un ochi scos, a fost pictat cu câțiva ani înainte ca, printr-un accident regretabil, să piardă vederea ochiului stâng. Forța premonitorie a picturii suprarealiste nu trebuie prin urmare neglijată. Și, fiindcă l-am pomenit pe Victor Brauner, trebuie subliniat că expoziția cuprinde, în ansamblu, zece din lucrările lui, ceea ce este mult în raport cu alți artiști consacrați (cum ar fi Picasso ori de Chirico), cu o participare mai discretă. De altfel, printre români, ar mai fi de semnalat prezența lui Gherasim Luca, nu cu poeme, ci cu un montaj de cărți poștale intitulat Venus din Urbino, și a lui Eli Lotar (fiul lui Arghezi!) cu o fotografie destul de crudă, reprezentând abatoarele din cartierul la Villette. După cum se știe, Lotar i-a frecventat pe suprarealiști, ba chiar a participat cu fotografii publicate în revista „Bifur“, editată de Georges Ribbemont-Dessaignes.

Expoziția este însă impresionantă nu numai prin numărul de picturi ori obiecte estetice. Atenția este reținută de opere puțin cunoscute, semnate de artiști celebri; i-aș menționa aici pe Matta, André Masson, celebru prin ilustrații de carte dar nu numai și mai ales pe Giacometti, a cărui Masă (1933) proiectează feminitatea învălurită într-un gest bizar, care ține de firesc și de halucinație. Limpezimea stranie a tablourilor lui Magritte stă alături de volutele fanteziste ale lui Max Ernst și de peisajele neliniștitoare ale lui Yves Tanguy, populate de obiecte inexplicabile, absconse, produse pure ale inconștientului. Dacă adăugăm la toate acestea explozia de linii și culori la Matta (Xpace and the Ego), figurația greoaie și dezarticulată, atât cât este permisă în arta abstractă la Picasso ori detaliul precis cuprins în ansamblul delirant și monstruos la Dali, avem o imagine de ansamblu asupra polimorfismului artistic din perioada suprarealistă.

Politicul nu este nici el absent. Sala consacrată monștrilor politici reunește opere semnate de Salvador Dali, prezent cu o pre ­moniție a războiului civil, de Victor Brauner, cu un portret al mareșalului Hindenburg purtând atribute naziste (el este cel care l-a numit pe Hitler cancelar) și un altul al lui Hitler, devastat de intervenții sadice (ochi scoși, buze cusute etc.). André Masson propune un portret-șarjă al generalului Franco, iar Max Ernst o compoziție terifiantă, intitulată Îngerul casei, cu subtitlul Triumful suprarealismului. Toate aceste creații fac trimitere la Al Doilea Război Mondial și la Războiul Civil din Spania, în general înainte ca ele să fi avut loc.

Noutatea absolută adusă de expoziție constă în prezența unui număr important de opere realizate de femei. Până acum, rolul acestora a fost subevaluat în sânul mișcării suprarealiste, în sensul că André Breton a avut grijă să oculteze rolul artistelor, începând cu Gisèle Prassinos, care la paisprezece ani practică scriitura automată, ceea ce trezește admirația (și gelozia) grupului suprarealist. Deși inclusă în Antologia umorului negru, rolul ei va fi mai târziu minimalizat.

Cine sunt însă artistele care au strălucit în arta suprarealistă? Pe lângă nume cunoscute, cum ar fi Dora Maar, Unica Zürn (soția plasticianului Hans Bellmer, prezent și el în cadrul expoziției) sau Joyce Mansour, apar nume mai puțin celebre, dar cu realizări nu mai puțin seducătoare. Putem cita aici pe Dorothea Tanning, Valentine Hugo (soția pictorului Jean Hugo, strănepotul lui Victor Hugo), Bona de Mandiargues (soția lui André Pieyre de Mandiargues, scriitor cunoscut, la începutul carierei legat și el de suprarealism), Leonora Carrington sau Toyen (pseudonimul Mariei Čermínová, pictoriță cehoslovacă stabilită în Franța), iar lista ar putea continua. Puterea imaginativă, umorul, fantezia erotică, uneori cruzimea deghizată sub aparențe poetice adaugă artei lor o irezistibilă forță de atracție. Universul imaginat se impune de la sine, ca revelație a firii ascunse, purtătoare de dorințe, fantasme și angoase. Inconștientul se dezvăluie fără cenzură, arta devine un act prin care imaginile cele mai neașteptate, ori cele mai delicate capătă dimensiuni estetice, în afara controlului pe care îl poate exercita rațiunea. Cel puțin în teorie, cam așa ar sta lucrurile.

Printre surprizele indiscutabile ale expoziției, trebuie menționată Remedios Varo, prezentă în secțiunea consacrată pietrei filosofale. Artistă spaniolă din anii postbelici, stabilită în Mexic, Varo asociază picturilor sale o dimensiune filosofică, plină totuși de sensibilitate. Cele patru tablouri expuse sunt fascinante, mai ales cel intitulat Creación de las aves (1957), în care un personaj feminin, cu aparență și penaj de bufniță, desenează cu sunete de vioară și culori magice păsări ce, odată terminate, își iau zborul de pe hârtie și ies pe fereastră.

Oricum, este de remarcat că suprarealismul, acest fenomen francez, a avut adepți pe toate meridianele, nu numai în Europa, ci și pe continentul american. El este prezent la fel de bine la Buenos Aires și Mexico, la New York și la Bruxelles, la Praga și la București. Această dimensiune internațională îi conferă o aură aparte, de fenomen specific culturii europene. Expoziția de la Centrul Georges Pompidou constituie un moment important; ea semnifică, probabil, clasicizarea picturii suprarealiste.