Singurătăți interpretate. Tipare de lectură

În Pitulicea, romanul recent publicat al Annei Enright, laureata Booker Prize din 2007 pentru The Gathering, fiica și nepoata unui cunoscut poet rustic irlandez, Phil McDaragh, refac/ reînsăilează legături de familie pe urzeala textuală care se dovedește a fi moștenirea scriitorului. Nimic din posibilele asocieri cu nume ale poeților irlandezi din secolul XX nu trebuie făcut, deoarece, subliniază autoarea, „am luat toate măsurile rezonabile pentru a evita orice asemănare cu persoanele reale, vii sau decedate“ (p.289). Totuși, moștenirea literaturii irlandeze e o problemă pe care Anne Enright o tratează cu fina și coroziva ironie cu care tratează și moștenirea irlandeză în ceea ce privește stilul de viață, dar și problemele generației Z. Aspru mai ales în notele înalte din chiar primele două capitole care tratează izolarea și autoizolarea tinerei Nell, nepoata, apoi a mamei, Carmel, textul nu prezintă un nivel ridicat de vâscozitate în lectură. Din contră, o anumită fluiditate se degajă, chiar dacă romanul e adeseori fracționat, gâtuit, segmentat, cu goluri (interpretative) intenționate, mai ales în proiecția la persoana întâi a capitolelor care poartă numele Nell. Fragmentat și acut, așadar, în discursul nepoatei, cu oaze de luciditate și stranie singurătate, căreia Nell îi și dă glas:

„Nu mergem pe aceeași stradă ca persoana care merge lângă noi. Nu putem decât să-i spunem celuilalt ce vedem. Putem arăta către lucruri și încerca să le spunem pe nume. Dacă ne iese, prietenul nostru poate privi lumea într-un fel nou. Ne putem întâlni. […]

Ne putem contopi, să știți. Ne putem conecta. Putem plânge la același film. Tu și cu mine.

Dar unii oameni nu pot face lucrul ăsta – care e chiar foarte complicat. E un gol.

În ultima vreme, mi se pare că între mine și persoana de lângă e un mare gol, că între toți oamenii e o distanță. Și nu e o distanță înfricoșătoare. Golul dintre oameni poate fi traversat de emoție, dar poate să nu fie. Mai e nevoie de ceva sau de ceva mai întâi. La asta se referea Russell T. Hulburt când analiza feluritele tipuri de experiență mentală. Oamenii sunt diferiți și gândesc diferit. Acuma, cred că termenul de care avem nevoie este «traducere»“. (p. 10),

Romanul curge diferit, dar nu substanțial diferit, în discursul lui Carmel. O doză de însingurare specifică unei alte generații, cu problemele caracteristice acesteia, dar în coloratura insularității irlandeze, se remarcă din primele pagini ale celui de-al doilea capitol, care poartă numele fiicei lui Phil McDaragh și care se expune în proiecție extradiegetică. În acest discurs există o armonie orchestrală, dar traumele au cel puțin aceeași adâncime existențială ca în cazul lui Nell. Nota diapazonului după care se acordează inserțiile discursive iese din tiparul standardizării vibrațiilor. „N-a fost atât că el o părăsise când ea se îmbolnăvise, ci felul cum se întorsese și răscolise casa“ (p.66) e formula în care debutează povestea lui Carmel.

Două singurătăți, despărțite de o naștere, se confruntă în încercarea de a reface cumva, comunicațional, ceea ce dusese la ruptură, iar conectivitatea devine posibilă prin continuarea unui traiect al redescoperirii celuilalt mediat de însoțirea bunicului, respectiv a tatălui celor două femei, prin poezie. Acut și ironic în egală măsură, romanul se încheie în lumina unei speranțe a normalizării, a reconsiderării, a empatiei ca „traducere“ a traiectului celuilalt, sau, mai degrabă, ca interpretare de sine (atât ca exercițiu hermeneutic, cât și ca redare prin mijloace artistice a conținutului unei opere muzicale) în acord cu celălalt. Aceasta este, de fapt, aria comună, acestea sunt notele muzicale (poezia fiind în primul rând muzică, ritm) care încheie nu doar fiecare dintre capitole, dar și fragmente cu anumită autonomie din cadrul capitolelor. [n.a. Nu pot evita o paranteză necesară aici: a traduce un roman despre „traducere“, în termenii lui Nell, ori despre interpretare și acord interuman, nu este un exercițiu deloc ușor; sunt convins că cel puțin discursul lui Nell a fost suficient de provocator, dar Iulia Gorzo a oferit în română un roman cursiv și foarte bine articulat]. Merită remarcate straturile discursive succesive pe care le propune Anne Enright, pentru că povestea nu presupune simpla conectivitate discursivă sau juxtapunerea de fragmente, ci interpretarea unor vieți așezate în palimpsest prin texte în palimpsest. Această posibilă lectură pleacă de la poemul dedicat fiicei, care dă numele romanului (în engleză, numele micii păsări insectivore se repetă):

„Pitulicea, pitulicea/ pentru Carmel// mure/ cată/ frunză/ unduind/ păsărește/ zbughind-o/ din tufă/ în mână/ a mea e// pitulicea/ se îți/ din al meu/ strâns căuș/ și se-opri/ ochiul ei scânteind/ în ochiul meu vast/ zbârul/ pulsul ei/ extatic// pitulicea pitulicea/ într-o spaimă/ de văzduh împenat/ în palma mea deschisă/ atât de aprigă, ușoară/ că n-am simțit efortul/ fugii ei sus/ departe de mine// într-un nor de iubire, cu iubirea totuna/ palma mea înțepată/ inima mea pământească/ de-a ei apăsare/ scăpată. Și, oh,/ viața mea, fiica mea,/ cerul îndepărtat e rece/ și foarte albastru.“ (pp. 84-85).

și care devine în sine grilă de lectură a unei vieți, motivată de o veche tradiție irlandeză, un ritual din preajma Crăciunului, de Wren Day (Ziua Pitulicei, în 26 decembrie, coincizând în calendarul romano-catolic al majorității irlandezilor cu Sfântul Ștefan), care constă în prinderea unei pitulice, despre care se spune că poartă noroc, și însoțirea ei cu muzică, incantații, dansuri, costume, totul în folos comunitar. Cântecul despre pitulicea care a sfâșiat blănurile (the furze) deschide în mintea lui Carmel poarta unui singur vers, „Și dă-ne un bănuț să-ngropăm ‘tulicea“ (p.79) (Give us a penny to burry the „wran“), și modelează, precum vasul care adăpostește lichidul propriei curgeri, o formă aparent predefinită, la rândul ei predefinită de poemul tatălui.

pitulicea, o proză poetică puternică, fluidă, permite să se întrevadă eliberarea din vasul predeterminărilor spațio-temporale, prin ironia care corodează și eliberează, permite remodelarea, reașezarea, „traducerea“, interpretarea. Mai degrabă empatică decât hermeneutică. Totodată permite eliberarea pentru Anne Enright de tiparele scriiturale ale moștenirii irlandeze.