Iată o declarație de o sinceritate copilărească, dar care se dovedește a fi pe cît de pro fund autentică, pe-atît de bine întemeiată. A făcut-o Mohammed Aïssaoui (scriitor și jurnalist la „Figaro Littéraire“) în al său Dictionnaire amoureux d’Albert Camus apărut în noiembrie 2023 la Editura pariziană Plon, în seria deja de îndelungată tradiție a „dicționarelor îndrăgostite de…“ fel și fel de teme, persoane și personalități, animale, obiecte, îndeletniciri, spații geografice, evenimente istorice etc. etc., unele de mare legitimitate, altele de-a dreptul năstrușnice. Aceste dicționare au toate darul de a deturna criteriul obiectiv al ordonării alfabetice pentru a-l pune în slujba împărtășirii condiției îndrăgostite, subiective prin excelență, și al pledoariei autorilor pentru cauza îndrăgostirii lor. Pînă acum, scriitorii onorați cu cîte un astfel de dicționar sînt: San Antonio, Montaigne, Alexandre Dumas, Marcel Proust, Stendhal, Molière, Flaubert, Shakespeare, Victor Hugo, Jean d’Ormesson, Joseph Kessel.
Lui Albert Camus i-a fost deja dedicat un dicționar din categoria celor „obișnuite“, adică eminamente științific, intitulat simplu Dictionnaire Albert Camus, alcătuit de o echipă internațională de specialiști – 60 de profesori, istorici, scriitori –, sub coordonarea lui Jeanyves Guérin, apărut în 2013 (Robert Laffont, „Bouquins“), și care este de-acum o referință inconturnabilă pentru abordarea și cunoașterea vieții și operei scriitorului. „Dicționarul îndrăgostit“, cu mult mai modest, se adresează în primul rînd cititorilor și mai puțin cercetătorilor operei lui Camus. Distincție foarte importantă în cazul lui, pentru că răspunde unei dorințe formulate explicit: reflectînd cu tristețe la dinamica vieții literare pariziene și la propria poziție în contextul ei, în special după ce devenise cunoscut și se bucura de succes, dar și de atacuri pe măsura invidiei stîrnite de acest succes, el a declarat că ar vrea să se numere printre acei scriitori care vor avea mereu cititori, nu doar comentatori. Iar dintre cititorii lui Camus, odată cu frecventarea operei sale, unii s-au considerat recompensați și cu descoperirea unui suflet pereche.
O mărturisire în acest sens a făcut chiar autorul recentului „dicționar îndrăgostit“: „Am crezut multă vreme că sînt singurul pe lume care-l cunoaște pe Albert Camus, care-l înțelege, și că el nu a scris decît pentru mine: el este tatăl meu, fratele, profesorul, prietenul meu. Mă consolează de necazurile lumii, îmi aduce bucurie, sînt trist cînd îl știu nefericit. Cu el, nu m-am simțit niciodată singur. Îl înțeleg mai bine decît oricine și cred că alții nu-l pot înțelege cu-adevărat – nu au trăit ceea ce am trăit noi, el și cu mine… Sărăcia, mama analfabetă care nu ne va citi niciodată cărțile, privirile condescendente, sentimentul acela de a fi pretutindeni străin, sfîșierea între mediul de proveniență și cel la care am ajuns să avem «acces» – amețitoarea distanță socială. Dar și sfîșierea dureroasă între două țări, două lumi: Franța și Algeria.“ La fel ca Mohammed Aïssaoui este și Abd Al Malik (numele său dechide de altfel acest Dicționar îndrăgostit) – în prezent rapper, scriitor și regizor de origine congoleză, născut în Franța într-o familie de imigranți foarte săraci, intrat încă din adolescență în mediul degradant al consumatorilor și traficanților de droguri, din care s-a salvat datorită lui Camus, după cum a mărturisit în cartea sa Camus, l’art de la révolte (2016): „Pentru mine, Camus a fost un tutore, cineva care te ajută să crești drept… Citind Fața și reversul am început să-mi construiesc coloana vertebrală… să înțeleg că împotriva nedreptății nu se poate lupta comițînd alte nedreptăți.“ El a devenit unul dintre cei mai elocvenți purtători de cuvînt ai lui Camus, în special în mediile defavorizate. Parcursul lui și tot ceea ce propune cu propriile mijloace de creație ar fi de ajuns pentru a-l consola pe Camus de toate judecățile nedrepte și partizane de care a avut și continuă să aibă parte. Nu sînt mulți artiștii, creatorii în sens larg, la care opera să fie o prelungire atît de firească a vieții. De aici provine avantajul că cei care admiră creatorul iubesc și omul. Opera sa fiind însă aproape egal împărțită între jurnalismul politic și social și creația literară propriu-zisă, ea este și rodul a două tipuri distincte de angajare – a ziaristului și a artistului – pe care unii nu vor să le deosebească. Din rîndul lor se desprind detractorii lui Camus, cei care îl acuză de „colonialism“ pe motiv că, de exemplu, arabul ucis de Meursault în Străinul nu are nume și prenume sau pentru că din romanul Ciuma lipsește comunitatea arabă. Pentru aceștia, marea anchetă socială întreprinsă de Camus în Kabylia spre informarea corectă a autorităților cu date culese la fața locului despre mizeria extremă a arabilor de acolo, și pentru a determina o schimbare a politicii coloniale, sau implicarea sa în soluționarea conflictului, transformat foarte curînd în război, dintre Franța și Algeria, nu sînt decît manifestări ale unui umanism vag și ostentativ și ale unei mentalități fundamental coloniale. Sau, pentru că s-a numărat printre primii care au identificat în comunism o ideologie la fel de periculoasă ca nazismul într-o vreme în care Occidentul acceptase să se retragă dincoace de Cortina de Fier, lăsînd URSS să facă legea dincolo de ea, a fost pus la zid de stînga franceză, acea „gauche caviar“, pasionată de politica făcută din fotoliu, care l-a etichetat drept „filozof pentru clasele de liceu“, superficial și insuficient instruit. Dar nu această „etichetă“ l-a jignit pe Camus, ci faptul că era judecat pentru tot efortul său de a înțelege lumea în care trăia și de a-și face datoria față de semenii săi, considerînd că doar așa își onorează talentul.
Pentru Mohammed Aïssaoui, toată documentarea în vederea alcătuirii acestui dicționar va fi și calea prin care se va conecta la imensa familie a celor care, în lumea întreagă, continuă să citească opera lui Camus. Și sînt milioane, după cum o dovedesc cifrele de vînzare și statisticile cele mai recente. El este însă și unul dintre acei cititori „atenți“ pe care și i-a dorit Camus („Concentrat. Cu simțurile ascuțite – cer un singur lucru, și-l cer cu umilință, deși știu că e exorbitant: să fiu citit cu atenție.“), care dorește să-și comunice „entuziasmul de cititor“ – atent, și îndrăgostit, trebuie adăugat. În mod previzibil, există în acest Dicționar multe nume de persoane – prieteni, rude, femei iubite, camarazi din timpul Rezistenței, detractori –, care alternează după hazardul alfabetic cu nume de personaje emblematice, de teme, cu titlurile marilor și mai puțin marilor texte camusiene. Selecția și modul de abordare îl așază însă printre cele mai subiective dicționare din serie, pentru că intrările sînt redactate aproape exclusiv la persoana I, ca rezultat al unor experiențe și trăiri personale, nemijlocite. Cea mai importantă este desigur colaborarea foarte strînsă, „complicitatea“ cu fiica lui Camus: Catherine Camus, care l-a primit pe Mohammed Aïssaoui în casa din Lourmarin (Vaucluse), cumpărată de tatăl ei după primirea Nobelului, pentru a-și împlini visul de a trăi într-un ținut binecuvîntat de soare. Catherine avea paisprezece ani la moartea lui. Șocul și durerea au fost absorbite încetul cu încetul de amintirea relației lor excepționale, de mare tandrețe, deși nelipsită de o necesară autoritate din partea lui, chiar de intransigență, amintire căreia ea i s-a dedicat integral (a renunțat în 1979 la propria carieră de avocat, după doar șase luni de practică) și pe care o întreține vie, cu iubitor, neobosit, devotament. Se consideră cu modestie „opera minoră“ a tatălui ei, căruia, în această calitate, îi slujește nu doar opera majoră, cu toate plictiselile administrative, ci și imaginea de om, sub toate chipurile. Îi simțim prezența în acest dicționar prin toate detaliile de viață cotidiană pe care i le-a împărtășit lui Mohammed Aïssaoui: de la ea am aflat, de exemplu, că lui Camus îi plăcea să cînte, și cînta cîntecele la modă ale lui Tino Rossi (ca Roses Blanches) și Louis Mariano cu mare patimă și antren, spre exasperarea soției sale (pianistă!); că făcea cu copiii exerciții de dicție foarte nostime, precum „Pauvre petit poussin perdu dans la Pampa sans pipe ni papa.“ (toate acestea se regăsesc în Dicționarul îndrăgostit, în intrarea „chanson“, cu completări în „Camus, Catherine“); că ei și fratelui ei le îndruma lecturile, considerînd că „din momentul în care aveam cărți – și în special cărți de școală – nu ne mai trebuia nimic“; că Alexandre Dumas (a se vedea intrarea corespunzătoare) era un scriitor ținut la mare preț de Camus, printre altele și pentru că scrisese despre Algeria admirativ și în deplină cunoștință de cauză, și că romanele sale făceau parte din recomandările de lectură pentru Catherine și Jean; că, mai spune Catherine, „ne-a indus simțul responsabilității foarte de timpuriu. Iar dacă făceam vreo prostie, ne întreba de ce și dacă ni se pare că e bine ce am făcut. Atunci, o palmă ar fi fost mai puțin dureroasă. Era drăguț și tandru, uneori foarte caraghios, complet diferit de imaginea moralizatoare pe care am putea să ne-o facem despre el“. Într-adevăr, Camus tată de familie, greu de imaginat; cu mult mai greu decît Camus – Don Juan – șarmant și „charmeur“, irezistibil, seducător, după cum se vede și din numeroasele fotografii care i-au imortalizat zîmbetul, privirea, nonșalanța sau concentrarea, încordarea, uneori poza conștientă; așadar donjuanismul, un aspect al personalității sale care a impus includerea în dicționar a termenului „charisme“ și a definiției pe care, tot după spusele lui Catherine, Albert însuși, din proprie experiență, desigur, o dădea termenului: „Să auzi că ți se spune da, fără să fi fost nevoie să pui întrebarea…“
Există o singură axă pe care am putea-o numi structurantă în acest dicționar îndrăgostit, și care i se datorează lui Camus însuși: aceea alcătuită din cele zece cuvinte preferate ale sale, pe care le-a notat pe o filă din Caietul VII inclus în Carnete III1, ca răspuns, pare-se, la o întrebare cu acest conținut; ele sînt, în ordinea în care el le-a enumerat: lumea, durerea, pămîntul, mama, oamenii, deșertul, onoarea, mizeria, vara, marea. Sînt cuvinte care, într-adevăr, iradiază în întreaga sa operă, atît de ficțiune, cît și de reflecție filozofică explicită, în notele din Carnete, în corespondență, iar Mohammed Aïssaoui, chiar dacă le redistribuie alfabetic, sugerează propriile piste de urmărire a ocurențelor și interferențelor lor, arătînd cît de permeabile sînt granițele din interiorul creației camusiene.
Odată cu declarația de iubire pe care ne invită să o împărtășim, acest autor algerian, fiu spiritual al franco-algerianului Albert Camus, demonstrează convingător de ce avem nevoie, de ce vom avea mereu nevoie de Albert Camus – de opera artistului și de exemplul omului, care sînt de nedespărțit.
______________________________________
1 Vezi Albert Camus, Carnete III. Martie 1951 – decembrie 1959, traducere de Micaela Ghiţescu, Polirom, Iaşi, 2024.