Marcel Vișa: Cum au fost influențate scrierile dvs. poetice de faptul că v-ați născut și ați copilărit în mediul rural?
Aurel Pantea: Faptul că un copil se naște la țară sau se naște la oraș lasă urme în psihologia acelui copil. Copilul născut la țară, așa cum demonstrează un mare poetician, e vorba de Gaston Bachelard, este mult mai aproape de intimitatea lucrurilor, de intimitatea semenilor. Poetul născut într-un copil crescut la țară are forța materiei, are simpatii deosebite față de unele materii primordiale, materii grele, e vorba de simpatia pentru pământ, simpatia pentru apă, simpatia pentru văzduh, simpatii față de elementele fundamentale din care este construită lumea. În acest sens, poeții născuți la sat se apropie mult mai repede și mult mai puternic de aceste materii fundamentale, au empatii obscure față de elementele acestea primordiale, de care vorbeam și, spre deosebire de poetul născut la oraș, care dezvoltă un alt tip de imaginar, imaginarul poetului născut la sat se remarcă printr-o forță deosebită, care îi vine din comunicarea directă cu elementele fundamentale ale lumii, de care vorbeam adineauri. În acest sens, Gaston Bachelard, de care pomeneam mai devreme, vorbește de imaginația materială, iar imaginația materială este tocmai acel tip de imaginație care se recunoaște în toată opera, sau în toate scrierile unui poet născut la sat. Orizontul existențial, de asemenea, pentru poetul născut la țară, este cu totul diferit de orizontul existențial al poetului născut la oraș. Poetul născut la oraș este mai degrabă înclinat să dezvolte un imaginar dramatic, el nu își găsește resursele pozitive ale existenței lui, nu își găsește forța de a comunica în stare de euforie cu elementele lumii. Nu este obligatoriu însă a-l face fericit pe un poet în funcție de locul nașterii sale. Există destui poeți născuți la țară care au empatii obscure pentru elementele lumii și dezvoltă un imaginar nefericit, un imaginar tragic, adesea. În ceea ce mă privește, fac parte din această ultimă categorie, sunt născut la țară, dar imaginarul meu, imaginarul care se recunoaște în poeziile mele activează o lume dramatică, în care colcăie reprezentări, fantasme, de cele mai multe ori, care conduc la dramă, nu în paradis, nu am un imaginar paradiziac, am un imaginar nefericit, dramatic.
Cum a influențat studiul Filologiei la Universitatea Babeș-Bolyai abordarea și înțelegerea poeziei?
Am intrat în mediul clujean al filologiei din acel mare oraș, am intrat în lumea literelor, deși e pretențios spus, eram pe margine pe undeva, pornit să mă apropii de tinerii poeți clujeni. Cei mai valoroși poeți tineri de vârsta mea erau grupați în jurul revistei „Echinox“, care apare și acum, revistă în jurul căreia în anii de studiu pe care i-am urmat s-au format poeți precum Ioan Moldovan, Mircea Petean, Augustin Pop, Ion Cristofor, Viorel Mureșan, Traian Ștef, subsemnatul. Poeți care fac parte din promoții diferite s-au afirmat în jurul anilor 80. De aceea, acești poeți pe care i-am pomenit, și alții, reprezintă latura ardeleană a optzecismului. Se numesc poeți optzeciști pentru că au debutat editorial în anii ’80, cei mai mulți dintre ei în revista „Echinox“. Este o diferență între poeții optzeciști din sud, cel mai cunoscut dintre ei fiind Mircea Cărtărescu. Alții, Magdalena Ghica, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, s-au format în jurul personalității lui Nicolae Manolescu, au dezvoltat un alt tip de imaginar. Imaginarul poeților optzeciști ardeleni e grav, are sensul suferinței, se nutrește din obscuritățile cele mai adânci ale ființei. Spre deosebire de optzeciștii ardeleni, care sunt grupați în jurul revistei „Echinox“, poeții din sud dezvoltă un imaginar jucăuș, parodic, un imaginar facil, ei sunt aproape de joc, pentru ei poezia este un un joc continuu. A apărut recent a doua ediție a unei cărți semnate de maestrul poeților ardeleni, Ion Pop, un mare poet și un mare critic în egală măsură, carte care se numește Jocul poeziei. În această carte, Ion Pop găsește o tipologie a poeziei pe care o pune sub semnul ludic. Mai există o nuanță a optzecismului care s-a dezvoltat la Timișoara, o alta la Iași. Trebuie să subliniez că poeții din cele trei mari centre universitare au suportat influențe de la dascălii lor din universitate. În acest sens, clujenii stau sub semnul personalității lui Ion Pop, cei din Iași stau sub semnul lui Luca Pițu, pe care l-a luat Dumnezeu, deși era un om de o vitalitate intelectuală care te făcea să crezi că nu va avea o viață atât de scurtă. Vreau doar să subliniez că poeții optzeciști s-au format în medii universitare. De aceea, cei mai mulți sunt cultivați, sunt naturi creatoare, care se recunosc prin intelectualitatea poeziei pe care o scriu.
Cum vedeți relația dintre poezie și critica literară în propria dvs. carieră?
Trebuie să spun că revista „Echinox“, în afară de faptul că a produs poeți, sau a nutrit spiritele poetice, a dezvoltat și o conștiință critică prezentă la criticii formați în jurul revistei, și în acest sens critici precum Alexandru Cistelecan, Virgil Podoabă, Gheorghe Perian, Stefan Borbely, Nicolae Oprea s-au format în mediul revistei „Echinox“ și, subliniez acum, personalitatea atât a poeților, cât și a criticilor de la „Echinox“ este una solidă intelectualicește și la fel de solidă moralicește. Revista „Echinox“ are ca fundament un etos inconfundabil. În mediul echinoxist nu existau certuri. Existau polemici, dar nu existau certuri ireconciliabile. Ion Pop citea poeziile, dacă te prezentai la el, lua fiecare poem în parte și îl citea în prezența ta, astfel încât se dezvoltase o manieră de lectură a poeziei marca Ion Pop. El citea un poem, iar dacă îi plăcea zicea „oh, domnule, extraordinar“, iar după câteva momente citea un alt poem despre care spunea – „nu se poate, domnule, asta e o prostie“. Fiecare poet optzecist echinoxist a trecut prin acest proces de purificare a poeziei sale. În afara cultivării talentului poetic propriu-zis, la „Echinox“ s-a dezvoltat și o conștiință critică, astfel încât astăzi, dacă sunteți atenți, se pot recunoaște cărți de critică scrise de poeți echinoxiști. Deci, în afară de talentul, de imaginația poetică, poeții echinoxiști aveau și o conștiință critică fundamentată pe lecturi solide. Cine nu mergea la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj nu avea ce căuta în poezie. În acest sens, la baza formării poeților echinoxiști stă o solidă informație culturală.
Care este procesul dvs. de scriere? Începeți cu o idee clară sau lăsați poezia să se dezvolte organic?
Există două modalități: sunt poeme care se nasc brusc, și aici îmi place să-l citez pe Paul Valéry, care se întreabă de ce, dacă vorbim aceeași limbă, doar unii sunt poeți. Și tot el spune că poet este cel care, întâlnind limba, sistemul limbii, se raportează la ea ca la o realitate ce transcende individualitatea. Majoritatea oamenilor folosesc limba ca pe un instrument de comunicare și cam atât. Ei folosesc limbajul doar pentru a schimba idei, pentru a schimba cuvinte, adevăruri personale Or, cei care nu se mulțumesc să folosească limba sau limbajul ca pur instrument, ci violentează limba, astfel încât aceasta este total deconstruită de spirit sunt poeții. Limba de dinainte de a fi întâlnit un poet este alta decât cea care a trecut prin probele de foc ale spiritului. Există o modalitate de a intra în poezie, visând, găsind limbajul și visând la o realitate de dincolo de limbajul pe care îl întâlnește poetul. Dar există și alte tipuri de imaginar, există imaginarul ce ia ființă prin provocare. În asemenea cazuri, spiritul poetic provoacă lentorile din el. De obicei, suntem obișnuiți să fim leneși, să trăim într-o somnolență existențială care poate fi distrusă, dezorganizată, iar această dezorganizare e făcută de spiritul poetic. Spiritul poetic este dezorganizatorul realului și reorganizatorul lui în funcție de subiectivitatea pe care o are fiecare poet în parte. Deci câteodată visez limbajul și intru în acord cu el, alteori provoc lenea din mine.
Cum ați descrie starea actuală a poeziei românești? Ce tendințe observați?
Astăzi poezia care se practică este cea a transcendenței goale. Dacă poetul suprarealist găsește în lume o dimensiune care transcende simpla existență, găsește deci o realitate mai puternică decât realitatea zilei, dacă acest tip de poet este favorizat de transcendență, poetul douămiist sau postdouămiist nu găsește, în acest sens, nicio realitate care transcende cotidianitatea. El se hrănește din defiguralizarea limbajului. Se știe din poeticile mai vechi că limbajul artistic este limbaj figurat, deci ceea ce scrie poetul nu e rezultat al percepției directe, ci limbajul artistic este figurat. Ceea ce se întâmplă în poezia douămiiștilor sau postdouămiiștilor este defiguralizarea limbajului. Pentru poetul douămiist nu există divin, nu există sacru, nu există nicio valoare care transcende simpla existență, el se nutrește din cotidianitatea imediată a experiențelor lui. În acest sens, cel care dezvoltă pentru prima dată expresia „poezia cotidianului“ este tot un poet optzecist și teoretician: este vorba despre Alexandru Mușina. El a scris un eseu intitulat Poezia cotidianului, eseu care a făcut vogă în lumea literelor și este încă în vogă în mintea poeților douămiiști sau postdouămiiști. Ca să vedeți diferența între limbajul figurat al poeziei și limbajul defiguralizat al poeziei douămiiste sau postdouămiiste, citez ceea ce a scris un important critic optzecist, poate cel mai valoros critic de poezie din literatura română contemporană: Alexandru Cistelecan. El, ca să facă diferențieri între tipurile de poezie care se scrie astăzi, spune că poetul douămiist, sau postdouămiist, dacă se uită pe geam și scrie că se uită pe geam, nu vrea să spună altceva decât că se uită pe geam În acest sens, poezia este văduvită de o dimensiune care transcende imediatețea și cotidianitatea apoetice.
Cum vedeți relația dintre poezie și politică? Credeți că poezia ar trebui să se angajeze în problemele sociale și politice ale timpului său și cum ar trebui să o facă să rămână totuși poezie?
Depinde de poet, și în niciun caz nu ar trebui ca poetul, la fel cum făcea Adrian Păunescu, poet autentic, dar cu o natură artistică complicată, complexă, care și-a vândut talentul puterii comuniste. Gestul acesta al lui a fost și bun, și rău, pentru că, plătind tribut puterii politice comuniste, a făcut indirect servicii spiritului poetic. Angajamentul social al poeziei nu poate fi evitat. Poezia latină, de exemplu, din primul secol dinainte de Cristos, este o poezie prin excelență satirică. Marțial, Juvenal, Catulus sunt poeți extraordinari care au avut disponibilitatea de a se nutri din social și de a avea o atitudine apostrofică și negatoare față de realitățile sociale. Deci nu poți să îi impui unui poet cum să scrie, îi lași libertatea maximă, iar el se distruge sau se construiește în funcție de libertatea pe care o are.
Cum vedeți rolul poeziei în societatea contemporană?
Nu prea cred în rolul poeziei in societatea contemporană, deși se țin conferințe la noi și aiurea dacă poezia poate salva lumea. Eu nu cred că poezia poate salva lumea, dar poate mântui lumea de anumite rele. Întrebarea aceasta se găsește formulată atât de Dostoievski în Frații Karamazov, printr-un personaj al lui, Alioșa, dacă nu mă înșel, și Ivan Karamazov, dar este formulată oarecum asemănător într-un poem al unui mare poet austriac, Rainer Maria Rilke, care vorbește despre frumosul care este începutul cumplitului. Personal nu cred că frumosul poate salva lumea, dar cred că poate găsi soluții acolo unde aparent acestea nu există.
Există un poet sau o operă literară care v-a influențat în mod deosebit stilul și abordarea?
Da, există mai mulți, dar nu vi-i spun pe toți cei pe care i-am citit cu religiozitate, dar mai mult dintre poeții români îmi place Tudor Arghezi. Consider că este cel mai mare poet român din toată istoria poeziei românești de după Eminescu, iar dintre poeții europeni îmi plac foarte mult Eugenio Montale, Gotfried Benn, Rainer Maria Rilke; îmi plac mai mulți…
La Cenaclul Art, pe care îl organizez de câteva luni la Alba Iulia, și la care ați participat mereu, avem foarte multi tineri la început de drum într-ale scrisului și de aceea aș vrea să vă întreb ce sfaturi le-ați oferi?
Citiți, citiți, citiți! Citiți poezie, citiți proză, citiți psihologie, mereu citiți și feriți-vă sufletul de resentimente, de ură, de egoisme, de lașități. Și citiți, citiți citiți!
În special tinerii se mai confruntă la început cu blocajul scriitorului; dumneavoastră cum gestionați momentele în care simțeați că nu mai aveți inspirație sau chef de scris?
Experiența mea de tânăr poet și experiența tuturor poeților de vârsta mea a fost cu totul alta decât cea pe care o trăiți voi, pentru că noi aveam strângere de inimă când mergeam la o redacție să publicăm un poem, conștienți fiind că va fi un eșec, că acel poem nu va fi publicat. Or, voi trăiți o realitate total diferită de ceea ce trăiam noi. Libertatea voastră este maximă, pe unii îi va pierde cu totul, iar pe alții îi va consolida în vocația lor, deci folosiți-vă bine libertatea. Au existat mulți în istoria lumii care și-au folosit prost libertatea, unul dintre ei fiind Satana, deci feriți-vă și voi de ispitirile Satanei.
Cum vedeți evoluția poeziei în era digitală? Credeți că mediul online a influențat în vreun fel poezia?
Da, cu siguranță, numai că nu cred că realitatea virtuală își poate găsi loc în poezie. Își poate găsi loc în poezie în măsura în care poetul rămâne coordonatorul actelor de limbaj, pentru că poetul scrie provocând acte de limbaj. Dacă poetul nu lasă să pătrundă în el realitatea asta virtuală, poetul respectiv salvează poezia. Dacă punem bază doar pe limbajul tehnic al realității virtuale, poezia va pieri. Atâta timp cât poetul este perceput ca ființă vie și activă în limbaj, poezia are o șansă. Dacă poezia se va dezvolta marcată puternic de limbajul tehnic de ultimă oră, ea va dispărea.
Cum vedeți relația dintre poezie și spațiu? Există locuri care vă inspiră în mod special sau care joacă un rol important în poeziile dumneavoastră? Unde scrieți în ultimă vreme, unde vă găsiți inspirația?
Scriu exact acolo unde scriam și acum douăzeci-treizeci de ani: acasă. Nu pot să scriu în vacanțe, nu pot să scriu într-o vilă, nu pot să scriu într-o mare adunare. Pentru mine, scrisul este un act de devoțiune și un act religios. Scriu singur și singur mor în scrisul meu, ca să mă autocitez. Despre relația cu spațiul îmi pare bine să amintesc aici o idee a lui Bachelard: fiecare poet are un spațiu intim pe care îl regăsește în stare de reverie. E un spațiu ocrotitor.
Care este rolul cititorului în interpretarea și înțelegerea poeziei dumneavoastră?
Există mai multe feluri de lectură a poeziei, și a literaturii în general. Există critică de gust care aparține prin excelență cititorului și care nu are conștiința valorii și există critica profesionistă, ea fiind cea care stabilește selecția valorilor. Deci spiritul critic este lectura profesionistă, spre deosebire de critica de gust, de lecturile de gust care nu garantează că o operă este valoroasă sau nu. Spiritul critic stabilește selecția valorilor.
Care este cel mai mare regret pe care îl aveți în cariera dumneavoastră literară?
Că nu am citit destul și că nu am scris destul. Un mare poet francez, Mallarmé, spunea „Carnea e tristă, vai, și am citit toate cărțile“. Eu aș zice „carnea e tristă, vai, dar nu am citit toate cărțile“.
Dintre poemele sau cărțile scrise, dacă ați putea să reveniți asupra lor ați rescrie, ați modifica ceva?
Nu aș modifica nicio virgulă! Pentru mine, poemul este un adevăr crud și absolut. Nu se poate schimba în poemul deja scris niciun punct, nicio virgulă, poemul este realitate absolută, iar ca realitate absolută nu îngăduie intruziunile nimănui în structurile lui adânci, misterioase.
Care este cel mai mare succes pe care l-ați avut în carieră dumneavoastră literară și cum v-a influențat acesta?
M-a bucurat foarte tare Premiul Mihai Eminescu; nu mă așteptam să îl iau atât de repede. Îmi place camaraderia, sau sentimentul camaraderiei pe care l-am moștenit în timp ce eram student și lucram la revista „Echinox“. Mediul acela camaraderesc îl regret și acum și cred că îl voi regreta până în ultima suflare a vieții mele.
Care este poezia dumneavoastră preferată dintre cele scrise?
Nu am o poezie preferată.
Pentru viitor ce proiecte aveți? Lucrați la un nou volum?
Da, lucrez la o carte care se numește provizoriu, dar probabil va rămâne chiar cu acest titlu Psalmii de vineri noaptea, poeme din kaly yuga. Știți că Vinerea noaptea Iisus se afla în Iad. Încerc să exprim fața lumii în absența lui Iisus Cristos. E dramatic ceea ce încerc să îmi imaginez și îmi e chiar frică să nu pățesc ceva, Doamne ferește!
Aveți o singură carte de proză. De ce nu ați scris mai multă proză?
Și cartea aceea de proză este scrisă aiurea, nu trebuia să o scriu, nu trebuia să o public, este o carte nefericită.
Dar critică literară cum scrieți?
Am scris critică literară, critică de poezie mai bine zis, mi-am dat lucrarea de doctorat din poezie Visul și reveria în poezia românească. Scriu de plăcere când scriu cronică literară sau câte o recenzie sau câte un eseu. Scriu cu voluptate și scriu cu dragoste; nu pot sa scriu critică literară dacă nu am aproape de sufletul meu, de conștiința mea poezia despre care scriu. Nu pot scrie despre poezia proastă, nu reușesc să produc nicio propoziție.
De ce nu scrieți de rău, dacă nu vă place o carte? Poate învăța ceva autorul din acea critică a dumneavoastră.
Păi, un autor care scrie slab și pică pe mâna unui critic serios, care îl desființează, are de învățat, dacă e inteligent. Dacă înjură criticul care l-a desființat, nu are nicio șansă. Dacă îl ambiționează faptul că un critic serios l-a desființat, atunci are șanse ca el să scrie poezie adevărată.
Cum vedeți relația dintre poezie și timp? Poezia este o formă de a înfrunta trecerea timpului, o formă de a-l consemna, sau o formă de a-l transcende?
Asta este o întrebare, sau o propunere de întrebare care ar presupune o lucrare de doctorat. Nu îmi cere mie să stabilesc relații între poezie și timp. Pot să bănuiesc sau să intuiesc că poetul are o oarecare conștiință a temporalității și se raportează la timp, fie ca la ceva distrugător, fie ca la ceva edificator. În ce mă privește, nu îmi este teamă de timp, nu îmi este frica nici de ceea ce urmează după timp, Doamne, iartă-mă, sper să nu fie îngâmfare… ceea ce am spus adineauri. Georges Poulet, un mare poetician și critic, a scris un tom fundamental, dedicat relațiilor dintre spiritul creator și timp. Se numește Études sur le temps humain.
Cum vă raportați la canonul literar românesc și internațional?
Păi, de când a apărut cartea lui Harold Bloom, cel care a stabilit canonul occidental, foarte sever, cu multe valori. În cartea lui, mulți scriitori uriași sunt considerați de mâna a doua și nu fac parte din canon. La noi, în literatura imediat contemporană, s-au încercat mai multe forme ale canonizării, unele afectate de un subiectivism nefuncțional.