După câteva ciocănituri, ușa s-a deschis, de fapt, s-a tras un pic deoparte, fără să dezvăluie vreun corp, femeia stătea ascunsă după tăblia de lemn, așa că n-avea altceva de făcut decât să pășească înăuntru, probabil tipa nu voia să fie văzută prin vizor de vreo babă. După ce a intrat, femeia a împins la loc ușa și și-a strâns combinezonul în dreptul sânilor, niște sâni căzuți, adunați mai sus de buric ca două săculețe cu câlți. Și brațele lungi, pe care i se ghiceau mușchii slabi, pielea uscată, cu mici cute la subsiori. A luat-o înaintea lui, lipăind cu picioarele goale pe linoleu către camera mare, unde mergea un televizor. Înăuntru mobilele fuseseră scoase sau trase la perete ca să facă loc unei mese de masaj, tapițată cu o membrană de vinilin portocaliu, crăpată pe la colțuri.
Poți să-ți pui hainele acolo, i-a zis arătându-i un scaun tras lângă o comodă. Și dacă ai nevoie să intri la duș, ai prosop la baie.
S-a sprijinit cu fundul de masă și și-a vârât mâinile în buzunare. A măsurat-o pe femeie din cap până în picioare, gură mică, vopsită cu un ruj ciclam, părul în dezordine, strâns deasupra capului cu un elastic fosforescent.
N-am venit de asta.
Nu tu ai sunat?, și-a încrucișat ea brațele peste sâni.
Televizorul rula știri, fixat într-un cadru metalic pe peretele cu ușa, nu venise să se uite la știri, dar și dacă își muta privirea, ajungea la aceeași imagine, proiectată în vitrină. Prezentatorul, un tânăr cu freză gelată și un costum strâns pe corp, detalia în câteva grafice care se proiectau în planul mediu al studioului de mucava și carton: 2018, an de dezastru pentru România.
Am sunat, dar nu mi-ai răspuns.
Și atunci cum ai venit?
Pe ecran cifrele se adunaseră ca un nisip care se scurgea invers printr-o clepsidră, procentele derulau cifrele și zecimalele, aproape un sfert de milion de emigranți în primul trimestru al anului, cam cât populația unui oraș ca Buzău sau Satu Mare, un dezastru demografic de proporții. Fără să vrea, maseuza și-a întors și ea capul către televizor, deși cum stătea nu putea să-l vadă, putea să prindă doar reflecția ecranului în geamul vitrinei, unde, în loc de cărți sau de bibelouri, se înșirau flacoane de creme, uleiuri și lubrifiante, o pereche de cătușe învelite într-un puf roz, scămoșat, un vibrator mic, mov, și câteva dildo-uri de diferite mărimi, cu striații sau cu puncte în relief. Bărbatul de la televizor se mișca printre ele și arăta chart-ul în care se vedea limpede că diaspora românească ajunsese să fie a cincea cea mai numeroasă din lume, după Mexic, China, India și Polonia, și înregistra cea mai rapidă creștere din ultimii ani.
Și lucurile nu păreau să se oprească acolo.
I se făcuse lehamite să-și scoată telefonul și să explice în timp ce-i arăta chipul femeiii, dar a făcut-o din nou, a desenat cu degetul cheia de deblocare și i-a arătat maseuzei chipul Marianei Scarlat. Din doi pași femeia a venit mai aproape, dar tot așa, în modul safe, ținându-și brațele încrucișate în dreptul sânilor, și-a înclinat capul ca și cum ar inspectat o gângânie sau un bănuț de scuipat.
Din posomorâtă cum era, figura femeii s-a întunecat și mai tare, s-a tras înapoi, cu un aer de scârbă.
N-o știu. Dacă nu vrei să rămâi, poți să pleci.
El i-a dat impresia că ar vrea să plece, dar nu s-a urnit, de fapt, de pe loc, doar s-a desprins de marginea canapelei și a pendulat discret pe călcâie.
La spital vă știați.
Femeia a scuturat obosită din cap.
Ce faci aici? Ești gabor?
Așa fac gaborii?
Ai față de gabor, nu știu ce vrei, ăsta e apartamentul meu, proprietate personală. Hai, cară-te!
Stai un pic, i-a zis, n-am nicio treabă cu poliția, o caut pe femeia asta. Mi-au zis că v-ați cunoscut la spital. E pentru mine.
Femeia s-a mai destins un pic. Pentru o secundă în ochi i-a lucit o lumină umană, cum fusese probabil demult de tot.
E femeia ta?
Nu mai știu nimic de ea din toamnă. Umbla cu un francez, un bulangiu, o bătea.
Mințea convingător, mai trebuia să găsească repede, repede, un nume de francez, ceva care să sune limpede și șmecher în același timp, în caz că-l întreba. Femeia s-a aplecat, a cules o țigară slim din pachet și și-a aprins-o, apoi a suflat fumul spre plafon, l-a îndemnat cu un gest mărinimos.
Mai dă-mi o dată telefonul.
I l-a dat din nou, femeia l-a înhățat și l-a strâns bine în pumn. Ultima picătură de milă i se scursese din privire, din mănuchiurile de cute de la colțurile gurii, era din nou ea, femeia care se muncise să devină maseuză de 200 de lei ora.
Acum pleci și ți-l dau când ieși.
Michel Houlot, Charles Laugier, Jean Pierre Papin, François Truffaut, niciunul nu-i mai folosea, n-avea decât să facă așa cum voia ea să facă, a pășit în urma ei pe coridor, până în dreptul ușii, unde în loc să tragă de clanță, ea s-a oprit cu pieptul lipit de tăblie.
Asta cine-i?, a șuierat în timp ce se chiora prin vizor, cu un ochi strâns.
Nu trebuia să se apropie mai mult de atât, putea să audă foșnetul de pe coridor de unde stătea, tălpile care se lipeau și dezlipeau de pe planșeul scării, apoi bătăile înfundate în ușă. De-abia atunci și-a făcut loc cu capul în dreptul deschizăturii mici și rotunde din bușonul de plastic, cât o pupilă, și a privit și el prin lentilă coridorul care se făcea dintr-o dată pântecos, cu uși bombate și casa scărilor goală, cu excepția unei siluete care se plimba de colo, colo, pe palier, a căutat numărul apartamentelor și, în cele din urmă, s-a postat de partea cealaltă a ușii și a început să ciocănească, după ce a remarcat și ea că soneria nu mergea.
Prin grosimea sticlei fața fetei ei s-a alungit, ochii mari, cu gene dese, păreau și mai mari.
E cu tine?, a șuierat nervos femeia.
Probabil că și fata i-a auzit. Ciocăniturile în ușă s-au întețit. Maseuza a ținut câteva momente mâna pe butonul încuietorii, apoi l-a rotit la dreapta și a deschis ușa. Fata n-a ezitat, a pășit înăuntru, s-a uitat la capotul femeii și, prin țesătura fină și lucioasă, i-a cercetat femeii sânii și pielea din deschizătura de la piept, apoi urechile și șuvițele de păr care i se desprindea din coc.
La televizor, prezentatorul enumera în continuare cauzele declinului demografic al României. Cu coada ochiului fata a reușit să cuprindă cadrul camerei din fund, masa de masaj, a inspectat cu pricepere interiorul, apoi s-a uitat fix la el. El s-a tras un pic mai în spate, s-a uitat la telefonul lui pe care femeia îl strângea încă în mână.
Ce, pana mea, faceți aici?, s-a răstit femeia. Sunteți cuplu?
Vrem să plecăm, a zis fata și s-a răsucit să iasă.
Stai un pic.
Ce să stau?, au ripostat deodată cele două femei.
Da, sigur că nu ar fi trebuit să vină aici de la bun început, și-a cuprins fruntea în palmă, apoi și-a lăsat mâna pe brațul femeii.
Dă-mi telefonul.
Era obosit, cumplit de obosit, și oboseala se simțea prin atingere. Femeia i l-a pus în palmă cu o expresie dezgustată.
Plecați naibii de aici!
Au ieșit în coridor fără să mai comenteze, de pe scări se auzeau pași apăsați, un corp care urca gâfâind, treaptă, după treaptă, sprijinindu-și mâna dreapta pe balustradă, se vedea cum o apuca și țopăia înainte, avansa de-a lungul unui traseu, ajungând fără greșeală sus, la ultimul etaj, un bărbat cu o geacă de piele și un aer de umezeală amestecat cu transpirație și miros de aftershave. Când a trecut pe lângă el, s-a lipit de zid. Simțea în ceafă privirile maseuzei rămase în prag. Femeia l-a primit fără cuvinte pe noul venit, pe urmă vocea de la televizor s-a auzit mai slab, lucrurile stăteau, însă, la fel.
Conform INS, principalele cauze ale depopulării masive erau sporul natural negativ și emigrarea.
Era cât se poate de limpede, a sărit de pe o treaptă pe alta, uitându-se la umerii fetei care saltă în fața lui, cei mai mulți români au plecat începând cu 2007, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, dar mai plecaseră în alte valuri, în 1990, imediat după revoluție, după primele două mineriade, din ianuarie, februarie, după bătăile de la Târgu Mureș, după Duminica Orbului, după ce FSN-ul câștigat cu 66% alegerile și Ion Iliescu cu 85%, după mineriadele din iunie, după celelalte care au urmat, după Caritas, Bancorex și Safi, valuri, valuri care își căutau scăparea afară, din 23 de milioane cu cât se mândrea Republica Socialistă România la apogeu, mai rămăseseră, în anul Marii Uniri, doar 19.
Așa a fost dintotdeauna, teritorii care au fost părăsite, civilizații îngropate, unde s-a clădit ceva, dar când n-au mai fost resurse, oamenii au migrat, precum orășelele fantomă din jurul minelor de cărbuni, granițe care n-au mai putut fi apărate, turnuri de cetăți în ruină, ziduri căzute, teritorii de unde oamenii fug și teritorii prospere unde oamenii se înghesuie. Poate asta a ajuns România, înfloritoare pe vremea lui Carol I, în interbelic, invadat de armatele celuilalt teritoriu, mai mare, mai nemilos, un cartier bântuit din Detroit, cu șomaj uriaș, delicvență și buruieni crescute printre caroseriile de Ford abandonate, unde oamenii se vor întoarce cândva ca să cultive legume pe terase, să cucerească din nou sălbăticia, cu pistolul sub pernă și ochii spre cer către avioanele care zboară pe deasupra lor și nu coboară niciodată la ei.
Poate ar trebui să privești revoluția și altfel, i-a zis odată bătrânul.
Cum? Ca o lovitură de stat?
Ca o amnistie națională, să zicem. Ajunseseră prea mulți prizonieri pentru atâți gardieni, bula trebuia spartă, abcesul golit. Au stat la negocieri, au zis: putem să luăm la noi atâtea milioane, la voi scade presiunea. Noi vrem forță de muncă bine calificată, voi vreți liniște. Ofițerii au zis de acord, Ceaușescu n-a vrut, el visa să ajungem pe culmile progresului într-un lagăr de muncă național. Imediat după revoluție, în primele luni, în 1990, au plecat aproape un milion, sunt oameni care s-au pierdut în străinătate, n-au mai apărut niciodată, nu s-au declarat ca cetățeni români, nu merg la biserică în diasporă, nu votează la ambasade, au dispărut. E milionul ăla care nu mai iese la socoteală, oricât aduni acum populația din țară și din diasporă nu mai ies 23 de milioane.
Tu de ce n-ai plecat?
Și voi? Voi ce făceați?!
Ce mizerie, nu i-a mai răspuns. La revoluție avea nouă ani, nu era ca și cum nu știa ca ceilalți engleza sau franceza. Ar fi putut să plece când încă puteau să plece. Ce mizerie, ar fi vrut să i-o spună, dar bătrânul perora ca de la catedră, își ținea pur și simplu cursul, ceva logic în teorie și cu desăvârșire decolat de practică.
Problema când privești evenimentele din 1989 e că, prin prisma violenței, a victimelor nevinovate, dar mai ales prin efectul emoțional al propriei judecăți la împușcarea cuplului dictatorilor, riscul e să inseri, fără să-ți dai seama, un prag, o linie de discontinuitate în mersul societății. Dar lovitura de stat din 1989 nu a fost o fractură, iar deschiderea către Occident, alertă în anii de după, nu a fost tocmai o schimbare de direcție, aceste elemente fac parte dintr-un proces evolutiv, de maturare și rafinare a conducerii masei de către un grup de oameni, de transformare a pupei în fluturele răului. Bineînțeles că spargerea crisalidei e un eveniment violent, iar trecerea de la corpul de râmă la scheletul aripilor e un proces de întărire a fibrei, de durizare, dar sunt părți ale unui întreg, e o curgere, nu un acum și un atunci, fenomenul nu se va opri aici.
Da, era o lecție, nimic altceva decât o teorie seducătoare și crudă, care nu îl ajuta cu nimic ca să avanseze. Ar fi trebuit să plece și ei când puteau să plece, să fi fost împreună acolo.
Au ajuns din nou afară, în fața blocului. Fata era nervoasă, a tras un șut într-o piatră, piatra s-a rostogolit săltând în mijlocul aleii. Poftim, acum ai aflat, maică-mea nu e doar nebună și tuberculoasă, se și prostituează în orașul ăsta de căcat, că altceva n-are de făcut. Și-a ridicat gulerele hainei, parcă, între timp, se făcuse mai frig, picăturile de ploaie erau mai dense și mai înțepătoare, de forma unor ace de gheață. Nu mai avea nevoie de confirmări, avea dreptate bătrânul, nu era bun pentru jurnalismul de investigație. Am spus eu asta? Nu, băi, nenicule, e maseuză. De ce, căcat, m-ai adus aici? Când era furioasă, pe obrajii aprinși i se făceau două dâre de indignare vineții, înghesuite sub pleoapele de jos, a constatat în timp ce mototolea între degete bucățica de hârtie cu numărul de telefon al maseuzei. Eu te-am adus aici? Ăsta era firul, am mers pe fir. Te-am luat cu japca? S-au întors pe drumul cu hârtoape, fata mergea înaintea lui, sărind peste gropi și grămăzeli de nisip amestecat cu noroi și cioburi de cărămizi. Maică-mea e artistă, nu maseuză. Nu are ce căuta aici, unde întoarce șoimul. Adică eu sunt de la mama naibii? De unde întoarce șoimul? Nu voi, nu familia ta, că sunt doctori. A! Asta era problema. Crezi că eu am fost mai fericit pentru că ai mei sunt doctori? Nu tu mi-ai arătat poza cu maică-ta? Era vorba că facem drumul ăsta împreună. Tu găsești ceva, eu găsesc ceva. Ce e vina mea că s-au potrivit lucrurile? Ți-am zis că poza cu maică-ta e de la sanatoriu? Că am un fost coleg acolo? Nici măcar nu mai suntem prieteni. Fata i-a răspuns fluturând din mână, peste umăr. Nu mai fac nimic, mă duc la București. Cu ce, dracu’, te duci la București? Nici n-am început. Trebuie să găsim locul, care-i faza? Fata i-a arătat în depărtare, dincolo de traseul conductelor de termoficație, liniile de tren și clădirea posomorâtă a gării. Cu trenul, găsește-ți pe altcineva să-ți facă poze la reportaj. Locul! E vorba de un loc!, a strigat degeaba după ea. Nu mai avea cum să-l audă. Din colțul străzii o cifă de beton și-a făcut drum legănându-se peste gropi și dâmburi. Fata a grăbit pasul și a trecut în viteză prin dreptul cabinei, iar el a rămas de partea cealaltă. După ce utilajul a dispărut dintre ei, fata se îndepărtase deja binișor, s-a uitat după ea cum se fofila prin spărtura din gard, apoi s-a făcut nevăzută în spatele postului de triaj, pentru ca, după o vreme, să reapară în dreptul garniturii dezafectate, sărind șinele una câte una. Dar acolo era deja departe, departe de tot. A stat să se uite cum silueta ei se făcea tot mai mică în pulberea fină a picăturile transformate în fire mici de ninsoare și, cu un gest scurt, a azvârlit bilețelul de hârtie mototolit într-o băltoacă. Pizda mă-sii, chiar pizda mă-sii.
(Fragment dintr-un roman în pregătire)