Poem de Ștefan Mitroi

Colindători

Încap în orice icoană, oricât ar fi ea de mică.
Pe dinafară, vreau să spun,
pentru că, odată ajuns înăuntru,
pot umbla veacuri în șir
fără să-i dau cu privirea de margini.
Cel mai ușor este s-o iei în sus,
adică spre cer, până ce-ți iese în cale
Dumnezeu.
Lumina ochilor Săi, mai precis,
care ia în palmă lumina ochilor tăi
și-o aruncă îndărăt pe pământ.
Pe pământul din icoana de deasupra patului
în care dormi.
Ia uite ce seamănă îngerul ăsta cu băiatul
nostru!
spune mama, cuprinsă de uimire.
Zici că i-ai născut tu pe amândoi, se miră tata.
Numai pe unul dintre ei, se apără mama
înfricoșată.
Să nu mă întrebi însă pe care,
fiindcă nu știu să-ți răspund.
Pe unde o fi umblând pușlamaua,
că nu-l zăresc pe nicăieri?
se vâră și bunica în vorbă.
Abia mă abțin să nu râd.
A uitat că e oarbă.
Sau poate că o picătură din lumina ochilor Lui
Dumnezeu
i-a atins în cădere pleoapele și…
Uite-l aici în icoană! țipă ea veselă.
Nici pomeneală ca părinții mei s-o creadă.
Îngerul îmi face semn să dispar de acolo
înainte de a apuca să mă dau de gol.
Și dacă n-o să mai știu să mă întorc?
întreb, în timp ce mă îndepărtez în fugă.
Du-te în icoana din casa vecină,
dacă ții morțiș să te întorci,
strigă el după mine.
Sigur că țin, urlu eu în gând, urmându-i
îndemnul.
De unde să știu
că trecutul dintr-o icoană în alta este un lucru
atât de simplu?
Doar ce-am închis un pic ochii
și iată-mă sub acoperișul casei vecinilor.
Noroc că-l găsesc pe îngerul de aici dormind,
cu aura trasă adânc peste ochi.
N-are cum să mă vadă.
Nu mă văd nici oamenii în casa cărora mă aflu.
În schimb eu îi văd pe ei.
Le stau sufletele în trup ca feștila
în sticla de lampă,
doar că nu dau atât de multă lumină!
Nici nu poți să vâri ața în ac
la lumina lor puțină.
Plec repede în icoana din casa următoare.
Trec cu ușurință din icoană în icoană,
străbătând până seara întregul sat.
Doar că timpul din icoane curge altfel.
Ziua de aici e mai lungă,
pot să între în ea mii de zile de afară
și tot nu se umple până la refuz.
Îmi dau seama târziu că la întoarcere
o să-mi găsesc
părinții bătrâni,
iar pe bunica n-o s-o mai găsesc deloc.
Poate ar fi trebuit s-o pornesc iarăși în sus,
așa cum făcusem în icoana de acasă,
încercând să-l conving pe Dumnezeu
să țină timpul în loc,
ca oamenii să rămână neschimbați.
Numai până la venirea mea îndărăt.
Măcar pe cei din satul meu,
dacă nu se putea chiar pe toți.
Și dacă tot ajungeam din nou
în apropierea Lui,
mă gândeam să-L întreb
de ce se văd sufletele oamenilor atât de mici
atunci când le privești din icoană.
Flacăra lămpii la care
îmi făceam seara lecțiile pentru școală
era mai mare decât cea a feștilei
din trupurile lor.
Aproape că erau lipsiți de suflet oamenii
pe care-i văzusem.
Cum de reușeau să fie vii?
Ca să nu mai vorbesc de norocul
pe care-l aveau când mureau.
Își dădeau sufletul foarte ușor,
neavând cine știe ce de dat!
Sufletul mamei cum o fi ?
Dar al tatei? m-am trezit întrebându-mă,
în timp ce făceam drumul înapoi.
Îngerul ce ne păzea casa mi-a auzit gândul
și mi-a spus:
N-ai de ce să te neliniștești,
seamănă leit cu al tău,
așa cum semănăm noi doi.
Păi sufletul meu e mic de tot,
i-am răspuns îngrozit,
ce, nu se vede că sunt doar un copil?!
Doamne, ce prostuț poți să fii,
am auzit-o pe bunica spunând.
Stătea frumos gătită în mijlocul odăii
cu un buchet de flori de gheață în mână.
Bine că te-ai întors, a mai zis ea,
când m-a văzut coborând din icoană.
Cum să intru cu Lumina ochilor lui
Dumnezeu în pământ?
Ia stropul de vedere pe care mi l-a dat
și du-I-l cât poți tu de iute îndărăt.
După care a tăcut.
Te-am căutat peste tot, m-a întâmpinat
mama, ce purta pe deasupra tinereții
cu care o lăsasem la plecare
bătrânețea bunicii, întrucât acesteia nu-i mai
era de niciun folos.
Pe unde ai tot umblat? m-a întrebat.
Prin icoane, m-am gândit să-i răspund.
Știind însă că nu o să mă creadă,
am spus că pe afară, la joacă, împreună
cu ceilalți copii.
Cu noi adică, a răsunat din dreptul pragului
o puzderie de glasuri.
Ia te uită, a tresărit tata, privind pe fereastră,
ni s-a umplut curtea de colindători.
Și de zăpadă, i s-a alăturat mama speriată.
O să-i îngroape cu totul dacă n-o să se
oprească viscolul curând.
Le-a ajuns, iată, la tâmple!
Te pomenești că și mie! am îngăimat,
dând să întru înapoi în icoana din care
tocmai ieșisem.
Sau poate că ieșise îngerul în locul meu.
Nu putea să știe nimeni asta. Nici măcar
mama.
Eu, nici atât!
În icoană ningea la fel de viscolit ca afară.
Mă așteptam ca îngerul păzitor să-mi întindă
mâna.
Poate că îngerul eram eu.
Ni s-a umplut în scurtă vreme casa de zăpadă.
După care întregul sat.
Bunica umbla pe drum cu mormântul
ei de zăpadă în spate.
Și râdea în neștire.
Era iarnă și viscolea pe deasupra casei
noastre cu colinde.
Și mie îmi venea să mor de bucurie.
Chiar muream.
Dacă nu cumva era îngerul.
Nu știa nimeni care dintre noi era.
Și nici nu aveam pe cine să întreb.
Căci mama și tata muriseră înainte.
Tot de bucurie și ei.
O căutau pe bunica prin sat,
îngropați, până dincolo de cer, în colinde.