Hector Man îți planifica foarte minuțios vacanțele. Nu făcuse excepție nici de această dată. Căutase hotelul pe Internet, avînd grijă să fie chiar pe țărm, cu nu prea multe etaje, cu balcon și geamuri mari cu priveliște către mare, cu plajă proprie, föhn în baie, frigider în cameră și, desigur, cît mai multe comentarii favorabile pe site-urile de închirieri. El poate n-ar fi fost chiar atît de atent cu condițiile, dar știa prea bine pretențiile pe care le avea de fiecare dată soția sa. Plătise și să-i fie asigurat transportul de la aeroport direct la hotel, ca să nu mai piardă vremea cu cine știe ce autobuze nenorocite sau taxiuri cu șoferi escroci. Nu i se părea că ar fi o țară în care să poți avea prea mare încredere în serviciile publice. De fapt, nici nu-l atrăgea ideea de a se aventura prin restul țării, mai ales că văzuse scris și prin ghiduri că nu e deloc sigur să te plimbi în afara zonelor turistice recomandate. Nu voia neapărat să viziteze orașe și muzee, voia în primul rînd să se odihnească împreună cu Roxanne și cu fiica lor Lucia, să facă plajă, să înoate și să nu cheltuiască nici prea mulți bani.
Odată ce avionul se apropie de țărm la joasă altitudine, i se păru că zărește prin hublou chiar hotelul în care rezervaseră camera. Într-un mic golf deprimant de cenușiu, ale cărui maluri păreau aride și pline de pietre, era o construcție de beton cu formă semicirculară, avînd un dreptunghi verde de gazon în față, încadrat de doi palmieri. Avionul trecu chiar pe deasupra și după un foarte scurt timp, în care Hector apucă să mai zărească dedesubtul său o întindere nesfîrșită de străduțe și construcții pătrate la fel de cenușii, ateriză pe pistă cu o zguduitură cam prea puternică. Un aeroport încins de soarele arzător, în care mașinile pentru diverse servicii și hamalii care încărcau bagajele în remorci păreau să nu cunoască graba.
Trecură lent de toate etapele obișnuite, drumul cu autobuzul pînă la terminal, ghișeele pentru prezentarea pașapoartelor, unde fură nevoiți să rabde pînă la terminarea unei lungi sesiuni de discuții și glume între funcționarii care păreau că pur și simplu uitaseră de atribuțiile lor, și așteptînd apoi o întreagă veșnicie lîngă benzile rulante scîrțîitoare, pînă să le apară geamantanele. La ieșire îl găsiră imediat pe șoferul microbuzului care urma să-i ducă la hotel, un tip slab și cărunt, primul care se mișca mai repede, ajutîndu-i cu mișcări energice să-și pună bagajele în portbagaj. Erau singurii pasageri. Pe drum îi întrebă în engleză de unde sînt dar răspunsul lor nu-i stîrni nici un fel de reacție. O luă pe niște străduțe întortocheate, conducînd foarte precis dar brutal în același timp. Hector observă încă o dată că toate clădirile erau gri, din beton, lipite unele de altele, cele mai multe parcă neterminate, fără curți și fără vreo peluză sau vreun pom verde în față. De fapt, lipsa absolută a vegetației era lucrul cel mai frapant. Nu realizase asta de pe Internet și dintr-odată se gîndi că aleseseră cam prost destinația de vacanță. Lucia se juca la telefon iar Roxanne tăcea privind pe geam cu buzele strînse, Hector bănuind că era enervată de peisajul care i se derula prin fața ochilor.
Ajunseră în dosul unei clădiri semicirculare, fără geamuri. Era hotelul lor. Șoferul descărcă bagajele, îi dădură bacșiș și fură preluați de băiatul de la hotel, cu căruciorul lui ca o colivie. După cîteva scurte întrebări și răspunsuri, recepționerul le dădu cheile de la cameră și urcară cu liftul la penultimul etaj, însoțiți de băiatul cu bagajele. Îi dădură și lui bacșiș la intrarea în cameră. Era mare, cam prea mare și dreptunghiulară, cu mobile simple din pal melaminat, cu trei ventilatoare mari deasupra celor trei paturi care erau separate. Pe geam se vedea marea, de un albastru spălăcit și fără sfîrșit. Roxanne intră în baie și încuie ușa, fără să comenteze nimic. Hector știa deja că locul nu era pe gustul ei. Lucia parcă nu vedea nimic în jur, nedesprinsă de telefon. Nu aveau masă de prînz în prima zi și pînă la cină mai erau ore bune.
– Mă duc să caut un magazin prin apropiere, să cumpăr ceva de mîncare, anunță Hector și ieși pe ușă, fără să mai aștepte răspuns. Încerca să evite eventualele reproșuri ale Roxannei.
Ieși din hotel și o luă în sus, pe prima străduță care-i ieși în cale. Casele aveau cîteva etaje, iar balcoanele erau ieșite în afară într-un fel cum nu mai văzuse. Altă culoare în afară de cenușiul betonului nu aveau. La un moment dat îi ieși în cale un mic supermarket. Intră însoțit de clinchetul clopoțelului de la ușă. Pe rafturile înghesuite se găseau lucruri amestecate, biscuiți, conserve, cutii de detergent, sticle de vin și hîrtie higienică. Se învîrti derutat în stînga și-n dreapta. În cele din urmă se hotărî să cumpere trei sandviciuri din vitrina de lîngă casa de marcat. Aveau să reziste cu ele pînă la masa de seară. Ieși din magazin și o luă înapoi la vale pe străduță. Aceasta făcea însă un cot spre stînga, de care nu-și aducea aminte. Greșise ceva? Magazinul avea două intrări. Se gîndi că ieșise pe altă stradă decît cea pe care intrase. Cum nu se știa prea grozav în ale orientării, mai bine era să se întoarcă. Să intre din nou în magazin și să iasă pe cealaltă parte, să găsească, adică, exact același traseu pe care venise. Ajunse din nou în dreptul magazinului, dar acum parcă arăta altfel. Sigur, era cealaltă intrare. Nici înăuntru însă nu semăna cu cel în care fusese. Era și un alt vînzător. Greșise din nou. Nu mai înțelegea nimic. Ieși în stradă. Se uită bine în stînga și în dreapta. Trebuia s-o ia la vale. Marea nu putea să fie decît la vale și era un bun reper, iar pînă la hotel nu erau mai mult de cinci minute de mers. O porni în jos aproape alergînd, fără să-și mai facă multe probleme. La un moment dat, observă însă că strada o cotea puternic și începea să urce. Din acel punct nu mai avea cum să meargă la vale. Încercă să privească prin garduri și printre case, doar doar o zări marea, să se lămurească încotro era direcția. La vreo 50 de metri întrezări un teren viran despre care gîndi că ar putea fi un bun loc de observație. Era ca un fel de strungăreață în structura compactă a străzii și ar fi avut de acolo o oarecare perspectivă. Ajungînd în dreptul spațiului dintre case constată că într-adevăr, exista acea perspectivă. Se vedea în jos pînă departe, dar nici urmă de mare. Era doar o întindere de alte străduțe și case cenușii, exact cum văzuse din avion. Însemna că se afla pe un fel de culme a unui deal și că marea era în partea opusă, cumva, tot la vale. În orice caz, întîrziase destul și Roxanne cu Lucia puteau să își facă griji. Încercă să se întoarcă exact pe unde venise, dar nimeri într-o intersecție în care pur și simplu nu mai știu în ce direcție s-o apuce. Se simțea ca un idiot. Se rătăcise complet. Scoase telefonul din buzunar și își apelă soția. Măcar să-i explice de ce întîrzie. Îi răspunse un robot într-o limbă curioasă. Desigur, nu formase prefixul. Dar oare cum trebuia să formeze numărul în acea țară? Pînă una alta lumina telefonului scăzu brusc și își dădu seama că a rămas fără baterie. Se îndreptă către un vînzător de fructe, care stătea în spatele unui cărucior. Îi silabisi pur și simplu numele hotelului. Nu putea fi departe și trebuia să le fie cunoscut locuitorilor. Vînzătorul dădu însă din umeri. Nu știa.
– Dar în ce direcție e marea, sea, mer, il mare?
Vînzătorul îl privea prostit. Nu-i răspundea nimic. „E tîmpit”, gîndi Hector. În acel moment văzu un taxi și, lăsîndu-l pe vînzător în plata domnului, se repezi să-i facă semn să oprească. Îl abordă precipitat pe șofer, în engleză, întrebîndu-l unde ar fi Hotelul Grand și în ce direcție e marea?
Individul, negricios și cărunt, cu o șepcuță pe cap îi răspunse într-o engleză aproximativă că era cazul să facă o comandă. Dacă dorea să-l ducă undeva, trebuia să-i spună exact.
– Hotel Grand, zise Hector fără să mai parlamenteze și se așeză în dreapta lui.
Cît putea să-l coste pînă acolo? Doar nu mersese pe jos nici măcar un sfert de oră. Șoferul păru că înțelege și demară.
După cîteva momente de tăcere, îi spuse brusc.
– O să te coste 50 de dolari.
– Cum așa, dar e foarte aproape, sări Hector alarmat.
– Nu e nici așa aproape cum spui, iar tariful nostru pentru străini ăsta e.
– Oprește mașina, vreau să cobor. Nu ne înțelegem.
Șoferul opri cu un surîs amar.
– Cum dorești, dar să știi că n-o să ajungi nicăieri așa.
– Uite, îți dau 20 de dolari. 50 e prea mult. Dar du-mă, te rog, acolo.
– 30 și s-a aranjat.
– Ok, fie, 30 de dolari.
Șoferul porni mașina din nou și începu a străbate cu ceva aplomb labirintul de străduțe. Lui Hector i se păru că distanța e prea mare. După socoteala lui ar fi trebuit să cam ajungă. Repetă sonor numele hotelului.
– Sigur, sigur, am înțeles zise șoferul. Dar să știi că sînt multe sensuri unice și nu putem ajunge pe un traseu direct.
Dacă tot stabiliseră suma și aparatul de taxare nici nu funcționa, Hector se gîndi că pentru șofer n-ar fi fost rentabil să mai ocolească, așa cum fac unii ca să ia bani mai mulți. Totuși distanța era mult mai mare decît ar fi fost normal. Nu mai înțelegea nimic. După multe minute de străbătut acele străduțe care începuseră să i se pară groaznice, șoferul opri mașina brusc.
– Aici e Hotel Grand, zise el.
– Ba, nu domnule, reacționă Hector. Nu poate să fie aici. Hotel Grand e la mare. Unde e marea aici? M-ai dus greșit.
– În orice caz trebuie să-mi dai cei 30 de dolari, plata cursei, zise șoferul privindu-l fix.
Hector începu să înțeleagă că se află într-o situație destul de periculoasă.
– Domnule, te rog, m-am rătăcit și nu știu să ajung la hotel singur. Ăștia 30 de dolari sînt singurii bani pe care-i am în buzunar. Ți-i dau fără discuție, dar ajută-mă, te rog, să ajung la hotel.
– Banii trebuie să mi-i dai oricum. Cît despre ajutor, n-am cum să ți-l ofer. Te rog să mă crezi, e peste puterile mele. În orașul ăsta, nici un șofer de taxi nu te poate ajuta să ajungi într-un loc precis. Eu vorbesc numai despre breasla mea, fiindcă pe asta o știu mai bine, dar am vaga impresie că nici măcar poliția nu ți-ar putea fi de folos în sensul ăsta.
– Cred că ești nebun, exclamă Hector. Uite, ia 15 dolari pentru că te-ai deranjat și la revedere.
Îi puse banii pe bord și se dădu jos cît putu de repede, vrînd parcă să nu fie ajuns din urmă de potopul de bombăneli ale șoferului. Acesta îi sugerase totuși fără să vrea o soluție. Trebuia să găsească un polițist. Numai așa putea ieși din încurcătură. Își dădea seama că pînă atunci totuși nu văzuse vreunul pe acele străzi întortocheate. Nici nu știa cum arată uniformele polițiștilor din acel oraș. Și oare ce trebuie să-și fi închipuit deja Roxanne. Lipsea de aproape o oră.
Se afla într-un fel de piațetă cu clădiri destul de mizerabile, parcă nelocuite. Pe un trotuar era un grup de indivizi care stăteau întinși pe jos, în niște saci de dormit. Lîngă ei zăceau niște cutii, ca de instrumente muzicale. O formație de muzicieni fără adăpost, gîndi Hector. Cu ei era și o rață vie. Părea să fie mascota lor. Văzîndu-l așa dezorientat, în mijlocul străzii, unul dintre ei, cu părul împletit în stil afro, îi făcu un semn cu mîna. Hector se îndreptă spre el și-i spuse în engelză că e turist și s-a rătăcit. Membrii grupului, printre care se găsea și o fată, îi ascultară povestea și îi puseră mai multe întrebări despre locul unde fusese cazat. Păreau prietenoși și dornici să-l ajute, Numai că după ce-l ascultară, se uitau toți la el fără să zică nimic. În ochii fetei se citea un fel de compătimire.
– Ei, deci îmi puteți spune cum să ajung înapoi la hotel, încercă Hector să-i impulsioneze.
– Din păcate, nu prea, zise blondul. Nici noi nu sîntem de prin locurile astea. Sîntem, dacă vrei, la fel de rătăciți ca tine.
– Bine, dar măcar îmi puteți spune în ce direcție e marea?
– Marea? Din cînd în cînd mai auzim și noi că orașul asta ar avea o ieșire la mare. Unii locuitori vorbesc despre ea, dar drept să-ți spun, nici unul dintre noi n-a văzut-o vreodată. E mai mult un fel de poveste. Noi avem și niște cîntece despre ea.
Hector nu mai știu ce să creadă. Se gîndi că a înnebunit. Oamenii aceia nu păreau să glumească. Să fi fost chiar cretini cu toții? Îi veni în minte să-i întrebe de poliție, deși probabil că nu puteau fi prea încîntați.
– Credeți că dacă găsesc vreun polițist, m-ar putea ajuta ?
De data asta îi răspunse fata, care-l privea cu ochi umezi.
– Ar putea să te aresteze și să ai parte de vreo cîteva mese pe gratis. Dar nu cred că-ți închipui că vreun polițist ar fi în stare să te ducă la mare.
Întreg grupul începu să rîdă. Treaba devenea tot mai absurdă și tot mai gravă în același timp. Hector se străduia să gîndească rațional. Dăduse peste niște ciudați. Tot orașul părea să fie plin de ciudați. Dar nu se putea să nu găsească și pe cineva mai normal. Parcă ghicindu-i gîndurile, blondul i se adresă cu un ton foarte calm:
– Domnule, bănuiesc cît de mare e problema dumitale. Am înțeles și că ți-ai lăsat cardul bancar la hotel și nu mai ai prea mulți bani. Nu te teme, nu-ți vrem decît binele. Una dintre soluțiile pe care ți le putem oferi e să dormi noaptea asta cu noi. Avem un culcuș liber, că unul dintre ai noștri e plecat. Știu că ți se pare incredibil ce ți se întîmplă, dar o soluție mai bună nu cred să găsești. Încearcă să te obișnuiești cu ideea. Hotelurile sînt foarte scumpe iar la particulari riști să dai peste cine știe ce. Chiar dacă-ți părem niște vagabonzi, și poate că asta și sîntem, încercăm să te ajutăm. Repet, sînt chiar sigur că nu vei găsi o soluție mai bună.
– Domnule, mulțumesc, dar am o soție și un copil care mă așteaptă. Trebuie să găsesc o cale de a mă întoarce la ei. Hotelul nu poate să fie prea departe. De acolo am mers pe jos cîteva minute și apoi cu taxiul încă vreo zece minute. De la mare pînă aici n-au cum să fie mai mult de cîțiva kilometri. Ce-mi spuneți și ce-mi propuneți voi e complet absurd.
Blondul dădu din cap mîhnit.
– La un moment dat ai să înțelegi cum stau lucrurile cu adevărat, dar dacă pleci acum de aici, cu ideile astea greșite în minte, riști să nu ne mai găsești, să te rătăcești și mai tare și să nimerești în cine știe ce locuri rău famate. Marea și hotelul de care vorbești nu le vei putea găsi decît dintr-o întîmplare care nici nu se poate întîmpla. Crede-ne pe noi, că hălăduim pe aici de mulți ani. Nu ne refuza ajutorul.
Or fi hoți sau escroci, se gîndi Hector. Își bat joc de mine. Voi încerca să ajung totuși la hotelul meu. Se îndepărtă de ei și se apropie de un domn cu ochelari care trecea în acel moment pe stradă.
– Fiți amabil, îl abordă în engleză, ați putea să-mi spuneți cum să ajung la hotelul Grand, la mare?
– La mare? Da, îmi aduc aminte că în tinerețea mea am dat și de un hotel cu numele ăsta, dar nu era la mare. La mare n-am fost niciodată. Probabil că sînt unele rute care duc în mod spontan la acest hotel, de care spuneți. dar asta ține de hazard. Îmi pare rău, nu vă pot ajuta.
„Probabil că am suferit un atac cerebral sau o amnezie, ceva” își zise Hector. „Poate că la spital trebuie să merg, am nevoie de ajutor. Numai așa se poate explica nebunia asta.”
Se întoarse către muzicieni.
– Știți vreun spital prin apropiere?
Blondul, care părea să fie un fel de șef al lor, îi răspunse.
– Știu la ce te gîndești, omule. Dar să fii convins că ești perfect sănătos. De altfel, singura șansă să găsești un spital în orașul ăsta e să urmărești o salvare. Numai că merg foarte repede și nu prea ai cum să te ții după ele. Sînt și foarte rare. În orice caz, din cîte știu, asta e singura șansă să găsești un spital, și lucrul ăsta se întîmplă extrem de rar. Noi de ani de zile, de cînd îți spuneam că sîntem pe aici, n-au văzut niciodată vreun spital. Știi, e cam la fel ca povestea cu marea.
– Dar cît e de mare orașul? Cît faci, de exemplu, de aici pînă la periferie?
– Ha…, ce întrebare. Poți să încerci să ajungi, dacă vrei. Nu vei reuși. Orașul e nesfîrșit.
– Dar asta e absurd.
– Și ce dacă e absurd? Ce-ți spun e adevărat.
– Cum să fie nesfîrșit omule, ești nebun ?
– Hm.., am discutat uneori subiectul între noi. Dar uite, cînd vine vorba de asta, Alexa începe să plîngă, pentru că nu înțelege. Și nici dumneata nu cred că ești pregătit să înțelegi așa ceva. Poate că nu e infinit, adică extins la infinit. N-o fi avînd o infinitate de metri sau de kilometri pătrați, dar în orice caz nu se poate ajunge la capătul lui, nu se poate ieși din el. Noi ne-am gîndit că poate fi asemeni globului pământesc: chiar dacă nu e infinit, oricît ai călători nu ajungi niciodată la o margine. Și mai are o caracteristică, niciodată nu te poți întoarce în același loc mergînd pe aceleași străzi. Sînt tot felul de variante și intersecții, absurde, dacă vrei, un fel de nișe și buzunare spațiale care te fac să nu mai înțelegi nimic. Nu are logică. Cum ți-am mai spus, trebuie doar să te obișnuiești cu ideea. Dacă nu reușești, abia atunci ar putea fi de-a dreptul cumplit.
Hector își aminti de străduța cu magazinul la care nu mai reușea să se întoarcă, deși nu se îndepărtase mai deloc. După cîteva zeci de metri deja nu-l mai putea găsi mergînd înapoi. Un fior rece îl străbătu din cap pînă în picioare. Nu era cu putință așa ceva. În ce fel de lume nimerise?