Wolfram Eilenberger (n. 1972) nu e încă foarte cunoscut la noi. Filosof, universitar, jurnalist de presă scrisă și TV, Eilenberger a fost remarcat și premiat în patria natală (Germania), în câteva țări din Europa și în SUA, începând cu 2018, pentru un bestseller: Zeit der Zauberer. Das große Jahrzehnt der Philosophie (tradus la noi sub titlul Vremea magicienilor. Wittgenstein, Benjamin, Cassirer, Heidegger și marele deceniu al filosofiei (1919-1929)). Tradus în vreo treizeci de limbi, volumul e greu de încadrat într-un gen și asta l-a făcut, probabil, asimilabil și literaturii de reconstituire biografică, și eseului filosofic, și istoriei general culturale. Cu o scriitură fluentă, captivantă, în capitole scurte ce alternează subiectele și citatele ample, în 470 de pagini (minus fotografiile și bibliografia, consistentă și ele) autorul investighează marile revoluții ale gândirii europene de la începutul secolului XX, așa cum s-au constituit ele din evoluțiile de viață și de idei a patru filosofi celebri din spațiul german. Ei au fost, totodată, principalii responsabili de turnura intelectuală a întregii lumi iudeo-creștine de pe ambele maluri ale Atlanticului, după Al Doilea Război Mondial, ceea ce amplifică importanța demersului auctorial și-i prelungește valoarea pe termen lung.
Pendulând constant între viață și idei, Eilenberger încearcă să surprindă dinamica perspectivelor asupra existenței și asupra a ceea ce putem spune despre ea, în siajul destinelor celor patru filosofi care sunt personajele centrale. Ce a făcut, de pildă, ca Wittgenstein să afirme, mai întâi, că nu putem spune nimic cu sens despre ceea ce depășește limitele empirice ale lumii noastre, pentru ca, apoi, la ceva ani după publicarea sobrului, misteriosului și apodicticului său Tractatus, să-și schimbe opiniile în fragmente alunecoase precum cele din Caiete? Ce rol au avut în asta participarea lui la război, prizonieratul, raporturile tensionate cu familia și prietenii, cu profesorii săi englezi, austrieci și germani, cu renunțarea la avere? Autoizolarea lui în precaritate financiară și profesională, comportamentele cotidiene discutabile, homosexualitatea reprimată, unele incidente regretabile din cariera sa de învățător rural, solitudinea, intransigența speculativă, intenția respinsă de a se călugări au fost ele decisive? Revenit după lungi ocoluri la Cambridge, ca profesor, Wittgenstein, cel de la finalul anilor 1920, nu mai e același ca-n tinerețe, deși nici atunci el nu credea în posibilitatea vreunui progres în filosofie. „Pentru a progresa, filosofia ar trebui să aibă probleme specifice și, de asemenea, metode specifice pentru a le rezolva. Dar, potrivit lui Wittgenstein, nu are nici una, nici alta: filosofia are limbajul și confuziile sale, precum și posibilitatea mereu deschisă de a se elibera de ele prin limbaj și prin exercițiul memoriei. Asta-i tot! Nimic în această lume nu ne este în mod fundamental ascuns.“
Evoluțiile lui Heidegger, de la primele scrieri despre Kant și Aristotel până la masivul Ființă și timp, sunt privite în strânsă legătură cu raporturile oscilante față de fenomenologia lui Husserl și față de celălalt neokantian contemporan, Ernst Cassirer. De altfel, cei doi sunt plasați în jurul unui mare eveniment intelectual al vremii, conferințele din stațiunea elvețiană Davos, numită de autor „disputa secolului“, căci acolo fuseseră prezente și nume ca Levinas, Carnap, Elias, Ritter. În martie 1929 la Davos s-au înfruntat, inclusiv de pe pozițiile politice atunci ivite și încă netensionate, Heidegger – orientat deja spre idei ce vor trezi ulterior simpatia naziștilor, și Cassirer – mai deschis, mai cosmopolit, previzibil orientat spre o viitoare emigrare. „Germanitatea“ amatoare de fundamente, de existențialism nihilist și abisal a lui Heidegger a avut legătură, de pildă, cu perindările sale geografice, extraconjugale și profesionale? Analitica finală a Dasein-ului, a morții și a timpului a fost influențată de sufletul său rural, de iubirile (tolerate de soție) pentru studenta Hannah Harendt sau pentru Elisabetha Blochmann, de vestea că al doilea său fiu nu-i aparține, de contemplarea înalțimilor Alpilor unde obișnuia să schieze, de singurătatea periodică a cabanei din Pădurea Neagră, de conștientizarea tot mai accentuată a nevindecabilei finitudini umane, prezente deja în orice formulare despre ființă, ca eveniment? Dar la Cassirer, evreitatea lui a jucat vreun rol în proiectarea unei „filosofii a formelor simbolice“, în reconcilierea tuturor problemelor filosofice prin ipoteza unui limbaj universal al intercomunicării umane cu simboluri, de orice fel ar fi ele? A fost influențat decisiv Cassirer de căsnicia sa burgheză mai mult decât reușită, de descoperirea celebrei biblioteci Warburg din Hamburg, de drumurile lungi cu tramvaiul de acasă până la Universitatea din Berlin, de reflecțiile despre nebunie și inconștient, de agresivitatea antisemită a vecinilor de grădină și de politețea sa structurală? Oricum, înfruntarea de la Davos dintre cei doi e rezultanta unor evoluții care sunt responsabile de harta filosofiei întregului secol XX. „Într-adevăr, dacă evenimentele de la Davos nu ar fi avut loc, istoricii de mai târziu ai ideilor ar fi trebuit să-l inventeze. Chiar și în cele mai mici detalii, acest summit istoric surprinde traiectoria și cele mai marcante evenimente ale întregului deceniu. Fiul unui industriaș evreu din Baden-Wùrttenberg; spiritul hanseatic manierat și reținut se întâlnea cu spiritul țărănesc direct și fără menajamente. Cassirer era hotelul, iar Heidegger – cabana. Când s-au întâlnit sub soarele strălucitor al amiezii, lumile pe care le reprezentau fiecare dintre ei s-au suprapus într-un mod ce părea ireal.“
În sfârșit, infatigabilul Walter Benjamin e și el urmărit îtnr-un parcurs care suscită la fel de multe dileme despre intersecțiile dintre biografia sa și propriile cărți. Instabilitatea sa afectivă și profesională e notorie: o soție legitimă și un copil, o amantă ruso-letonă comunistă, o alta – sculptorița heidelbergheză Jula Cohn, încercări repetate de a fi plătit când ca ziarist, când ca universitar, traducător, critic literar, critic de artă și editor. Dar relațiile cu tatăl autoritar, mitomania, ratarea, gesturile autodistructive repetate, prietenia cu Gershom Scholem și intenția de a emigra în Palestina cu o bursă pe ebraică, sejururile în insula Capri și la Moscova, halucinogenele, apropierea de avangardiștii parizieni și de marxiști și eseurile despre traducere, despre căutarea limbii originare, despre Goethe, Baudelaire și despre teatrul baroc au putut toate aduce, oare, în atenție un gânditor veritabil, o sumă de idei perene pe tapetul vremii sale? Am putea, în opinia lui, să ne eliberăm definitiv conștiințele de zgura acumulată în secole de cultură burgheză, am putea găsi schemele mitice care stau la baza acestei culturi și să facem o dată pentru totdeauna saltul spre o altă formă de existență? Subiectul uman poate face oare alegeri libere, necondiționate de cutume socio-culturale de mult învechite și de simboluri încremenite?
Toți cei patru filosofi abordați reprezintă, după Eilenberger, tendințele principale ale secolului XX, proaspăt eliberat de nebunia primului mare război. Toți voiau să eludeze superficialitatea, falsul, convențiile, aparențele, toți voiau autenticitate, sens, recurs la fundamente, toți căutau posibilitatea unui limbaj universal în care semnele să nu mai fie arbitrare. Toți recunoșteau „necesitatea filosofică de a supune subiectul rațional modern unui proces conceptual de deconstrucție a structurilor sale culturale, pentru ca forțele limbajului, care acționează în și prin el, să fie scoase la lumină acolo unde pot deveni cu adevărat vizibile și astfel analizate.“ Așa-numitele „școala de la Viena“, „școala de la Frankfurt“, nazismul, socialismul occidental, suprarealismul și altele s-au constituit în jurul acestui subiect distrus și simptomatic refăcut prin reflecțiile radicale ale marilor minți.
Cartea lui Wolfram Eilenberger e un eseu de filosofie substanțială, pe alocuri cu o argumentație riguroasă și coerentă. Dar e și un eseu mozaicat stilistic despre cele mai strălucitoare idei din primele decade ale secolului XX și despre poveștile de viață ale celor care i-au conturat implacabil destinul. Sunt trăsături care îl fac extrem de prizabil și de util intelectual pentru orice pasionat de umanioare și de substratul a ceea ce astăzi credem că e noutate absolută.