Scrisă cu vervă stilistică, prospețime și onestitate intelectuală, cartea lui Gabriel Liiceanu produce cititorului o voluptate nu doar a lecturii, ci și a reflecției, ceea ce este un semn al reușitei „programului“ subiacent scriiturii domniei sale: acela de a determina în noi „nebunia de a gândi cu mintea noastră“.
Cele trei dimensiuni principale ale cărții Iisus al meu pot fi sistematizate astfel: apologia conștiinței morale în defavoarea conștiinței religioase; universalismul valorilor creștine; critica bisericii creștine, considerată ca purtând întreaga răspundere pentru perpetuarea răului într-o lume creștină.
Conștiință morală sau religie? La pagina 201 se vorbește despre compasiune și căință ca ținând de un „act de imaginație morală“ (tranzitivitatea eului) prin care sunt „capabil să deschid un spațiu între altul și mine (să-l numim «spațiul moralității» și să mă mișc liber și tranzitiv de la el la mine și de la mine la el“. Însă mai sus angelologia și spațiile «imaginale» sunt urgisite tocmai pentru că se întemeiază pe simpla imaginație, pe capacitatea noastră de fantasmare prin care putem să spunem orice despre orice, eliberându-ne de sub jurisdicția experienței. Nu se poate aduce același reproș imaginației morale? Cu ce e mai adevărată, mai reală, mai ne fantasmagorică imaginația morală față de imaginația mitologică care înființează zâne și îngeri? Nu este tranzitivitatea eului doar un alt nume al unui „personaj“ la fel de fantasmagoric, doar că nu mai are chip, ci este o noțiune abstractă? Până la urmă e dovedit că această capacitate empatică e în sine moral-neutră, putând fi interpretată cultural în multe și contrarii moduri, putând fi chiar reprimată în anumite circumstanțe („milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima“). În plus, empatia poate sta la baza celor mai oribile acte vindicative (am în minte suferința pricinuită aproapelui meu când vreau să-l răzbun, aplicându-i-o celui care i-a produs-o; în definitiv legea talionului se baza tocmai pe o asemenea interpretare a empatiei).
Pe de altă parte, inter nalizării morale a valorilor propovăduite de creștinism i se poate obiecta că este o formă mascată de autodivinizare și deci de egocentrism. Căci presupoziția creștinismului este răutatea omului, natura lui căzută, unde binele este un act de violentare a acestei „naturi“. Transfigurarea creștină a omului înseamnă a acționa împotriva propriei naturi, a propriilor înclinații, a propriilor instincte. Invers, teoria conștiinței morale se bazează pe presupoziția existenței unei înclinații bune a ființei umane sau pe posibilitatea internalizării, „naturalizării“ valorilor creștine. (Ideea profesată de autor că omenirea se divizează într-o specie în care transmutația agresivității a reușit și o alta în care nu a reușit – stipulează o „natură“ morală în rândul celor dintâi).
Dar dacă este așa, atunci trei dintre primele valori ale creștinismului, anume smerenia, nădejdea și libertatea devin impracticabile pentru că: a) În cazul în care acționăm moral, acest act nu mai este atribuit altcuiva (inspirației divine, sprijinului primit de la Sfântul Duh), ci ni-l atribuim nouă înșine; în finalul cărții se recuperează acest „deficit“ la care duce perspectiva imanentistă a conștiinței morale, autorul simțind nevoia să atribuie unui „dincolo“ reușitele sale; b) În cazul în care acționăm imoral, conștiința noastră morală poate colapsa sub presiunea inexorabilului, căci nu putem invoca în favoarea noastră nici clemența unei instanțe transcendente, nici justificarea implicată de alteritatea negativă pe care religia știe să o pună cu generozitate la dispoziția păcătosului sub forma ispitelor venite de la diavol. Rămânem pradă deznădejdii totale, cu soluția pe care, în scenariul Noului Testament, o „întrupează“ Iuda Iscarioteanul. c) Ar mai fi ceva care se pierde în această imanentizare a creștinismului sub forma conștiinței morale: libertatea. Acest aspect a fost sesizat foarte bine de Dostoievski în Demonii dar și în Crimă și pedeapsă: dacă am fi înclinați, prin natură, spre bine, ce ar mai rămâne din libertatea noastră? Nu am fi mai dispuși să ne salvăm libertatea sacrificându-ne „natura“ noastră bună, înclinațiile noastre naturale spre săvârșirea binelui? Dacă natura este una bună, dacă mila, compasiunea, iubirea de aproapele au devenit naturale, oare exercițiul libertății noastre nu va consta în a le nega, în a le contrazice, în gând și în act, așa cum încearcă să facă Raskolnikov, așa cum încearcă să facă libertinii din Demonii?
Universalism moral? După autorul cărții se conturează două valori fundamentale venite prin creștinism și ulterior transformate în principii morale: mila sau compasiunea și respectul față de celălalt.
Răul înseamnă absența milei, a compasiunii. Dar care e pragul minim de compasiune pe care ar trebui să-l avem pentru a fi morali fără să devenim lacrimogeni și patetici? O compasiune debordantă nu ne-ar paraliza orice mișcare, sfârșind într-un ridicol inenarabil? Și nu suferă societatea actuală de o hipersensibilitate compasivă care impune limitarea libertății de exprimare tocmai pentru a nu leza susceptibilitățile tot mai ascuțite ale membrilor ei? Generațiile actuale sunt supraprotejate și tratate cu o permisivitate care suscită în rândul lor comportamente… deviante și violente…
Și ce înseamnă a-l respecta pe celălalt și pe tine însuți ca om? Un om – o spune foarte bine autorul însuși – este un punct de plecare, niciodată o condiție suficientă. Heidegger era optimist când credea, pe urmele lui Solon, că un om își atinge integralitatea atunci când moare. Poți cădea din condiția de om și după moarte – cel mai adesea în uitare, de unde și disperata „cerere de ființă“ (Noica) prezentă în imperativul «veșnica lui pomenire!» incantat în cadrul serviciului funebru. Dar poți cădea la „judecata de apoi“ a generațiilor viitoare care pot veni cu noi criterii ale evaluării morale – inaccesibile ție cât ai trăit! – prin care poți să pierzi calitatea de om, să fii retrogradat la statutul de ființă imorală sau chiar inumană (vezi de pildă fenomenul cancel culture).
Răul creștinismului. Gabriel Liiceanu nu face o critică a creștinismului – așa cum o fac Nietzsche sau Cioran – ci o ex traordinară critică, fără precedent la noi, a religiei și bisericii creștine care, crede autorul, alături de Luther, Tolstoi sau Dostoievski, au trădat adevăratul creștinism, l-au trădat pe Iisus. Lui Iisus ca Învățător autorul nu pregetă să-i aducă cele mai mari elogii, foarte puțin deosebite de obișnuitele adjective teologice, căci Iisus este considerat cel mai pur om existent vreodată, sublimul în persoană, singurul om desăvârșit.
Față de dogma privitoare la divinitatea înnăscută a lui Iisus) autorul își ia o frumoasă și literară îndrăzneală, îmbrățișând o erezie apoteotică… în conformitate cu care Iisus, grație unicității și purității lui morale, a devenit Dumnezeu.
S-au atribuit creștinismului marile împliniri ale civilizației europene, inclusiv cele mai laice dintre ele. Dar de ce să-i iertăm crimele invocând faptele bune ale civilizației europene, așa cum procedează H.-R. Patapievici în epistolele din finalul volumului? Oare au aceeași origine filonul rațional(ist), științific, filosofic al culturii europene și filonul ei mistic, irațional, religios? Nu ocultăm oare una din originile civilizației europene, poate chiar cea mai importantă, anume civilizația greco-romană, atunci când exaltând-o pe cea iudeo-creștină, îi atribuim ei chiar valorile derivate din moștenirea „păgână“: cultul libertății, al democrației, al spiritului critic etc. Oare nu datorăm tocmai temperării venite dinspre Atena și Roma faptul într-adevăr remarcabil că creștinismul nu a făcut ravagiile pe care, fără moștenirea filosofiei antice, le-ar fi putut face? Cum ar fi arătat un creștinism în stare pură, nealtoit cu antichitatea greco-romană? Întrevedem o asemenea posibilitate în momentele când creștinismul s-a debarasat de filosofia cu care fusese încă de la începuturi metisat, urmărind să-și afirme dimensiunea religioasă în puritatea și exclusivismul ei. Luther și Calvin sunt doar două exemple. Faptul că au existat și umaniști îmbrăcați în straie preoțești – precum Erasmus sau Bruno – pledează în favoarea umanismului de sorginte antică, și nu în favoarea rasei de călugăr. Să ne bucurăm că creștinismul a încetat la un moment dat vânătoarea de vrăjitoare mai mult decât să ne întristăm că a permis-o, că i-a dat curs, că s-a pretat la ea? Renunțările la practicile inumane ale religiei creștine s-au datorat presiunii exercitate permanent de spiritul critic pe care această religie nu a reușit să-l amuțească niciodată, în ciuda dorinței puriștilor și fundamentaliștilor din interiorul ei, explicația cea mai plauzibilă fiind însăși fericita naștere impură a creștinismului dintr-o mamă greco-romană și un „despot oriental“ (Nietzsche).
Așa încât, consider că e o eroare de raționament – pe care o comite domnul Patapievici „în contradictoriu“ cu domnul Liiceanu pentru care creștinismul a avut mai curând un rol de intermediar, căci valorile antichității greco-romane nu puteau pătrunde la nivelul maselor largi decât împachetate în ambalajul mitologiei creștine – să atribuim creștinismului toate împlinirile civilizației europene, cele mai înalte valori morale ale ei. Înseamnă să uităm că aceste valori au fost de la bun început laice, seculare, nereligioase, antireligioase. Ele s-au numit bine, dreptate, adevăr, frumos, atharaxia, apatheia, cumpătare, înțelepciune, ba chiar prietenie și iubire. Poate că trăirea și aplicarea acestor valori în puritatea lor morală nu se datorează expurgării religiozității prin care ele au intrat în lume, ci tocmai revirimentului atitudinii și modului de a fi al omului antic elevat, filosof sau om de litere.