Într-o vreme a stahanovismului de paradă și a elogiului zborurilor mosconautice, când visul sovieticilor era să cucerească, înaintea americanilor, spațiul – aerian, nu doar terestru –, Grigore Vieru a nutrit lacrimale reverii neptunice, visând întreaga viață să treacă Prutul. Crescut și educat în mijlocul unei etnii înstrăinate de izvoarele românismului, când limba română a subzistat prin mijloace proprii, fără niciun sprijin, nici măcar moral, din partea Țării, copilul Grigore cerceta și pândea îndelung celălalt mal al Prutului printr-un ochean cam stricat, ajuns în mâinile sale ca pradă de război (nu se știe dacă era marcă sovietică sau un țais nemțesc…). Privitorului cu jind către Țară i se părea că însinguratul râu frontalier curge printre două maluri străine și de aceea trimitea zmei fabuloși către rive droite, pe Prut în jos, unde se vedeau Miorcanii pillatieni. Poetul a fost atât de marcat de anii copilăriei, încât ulterior se gândea că răsturnarea legilor Firii ar produce o catastrofă ființială: nu este cu putință ca omul să se nască bătrân, pentru că, mergând spre vârsta mică, nu ar putea trăi fără amintirea anilor copilăriei.
După 1989, când a redevenit cetățean român, așa cum soarta îi decisese prin naștere, autorului volumului Să facem cunoștință i se părea că nu prea locuiește în propria țară, simțind că trăiește simultan acasă și departe de casa ființei sale. După ce a trecut podul de flori, pregătindu-se, probabil, să spună stănescian „am venit de acasă acasă“, poetul cu profil dantesc al feței a avut o mare dezamăgire: „Caut liniștea de ani întregi și n-o pot găsi nici la Chișinău, nici la București. La Chișinău mă simt între străini, la București – între înstrăinați. Cel mai bine mă simt în tren.“ (Strigat-am către tine, Editura Litera Internațional, Chișinău-București, 2003, p. 543). Cred că nici în tren nu s-a simțit totuși călătorul rătăcitor bine până la capătul drumului, întrucât între Moldova și România era nevoit să stea mai mult la granița podului cu flori, unde trebuia schimbat ecartamentul.
Ecartamentul din țară fiind mai îngust, primirea străinului între înstrăinați a fost perturbată, în primul rând, de interpretări ideologice, autorul volumului Taina care mă apără fiind suspectat că este „patriot de ocazie“. Animat de același sincer patriotism „ecumenic“ și neglijând faptul că în România nu fusese același context literar-artistic vitreg, voiajorul a fost convins că se află pe aceeași lungime de undă a Prutului cu flașnetarii literaturii patriotarde promovate de adepții naționalismului ceaușist (precum Adrian Păunescu și C. V. Tudor). Aceștia fuseseră cândva în grațiile puterii ceaușiste, iar imediat după 1989 erau supuși oprobiului în receptarea critică și voiau să renască.
Copleșit de amintirea grea a „anilor chirilici“ dintr-o „copilărie desculță“, Grigore Vieru nu ar fi trebuit să fie suspectat de „național-comunist“ nici în țara pilot a comunismului internaționalist, nici în țara pilotată România. Fiind ocupat nu numai cu treburi scriitoricești, ci și de sovietici, fostul coleg, la Institutul Pedagogic „Ion Creangă“ din Chișinău, a doi viitori președinți ai Uniunii Sovietice – Leonid Brejnev și Konstantin Cernenko – a refuzat distincțiile de stat și mai ales… ordinele. Din această pricină, a fost înjurat, bătut în fața casei (căreia i s-au spart și ferestrele), amenințat cu moartea, suferind și câteva accidente de mașină provocate.
O contrareacție a venit și de la depoul generaționist, care voia tragerea pe linia moartă a călătorului venit cu trenul de pe alt ecartament: „Pentru majoritatea basarabenilor, ca și pentru patrioţii ori patriotarzii de pe celălalt mal al Prutului, Vieru este un profet al Naţiunii și un apostol al Neamului Românesc (obligatoriu cu majuscule), în contra unor constrângeri istorice luând tiparul de lagăr al sovietizării. Pentru dâmboviţenii elitari și relativiști, post-postmoderniști și jemanfișiști, același Vieru e un biet autor sămănătorist, încremenit într-o formă estetică vetustă și într-un eroism retardat. […] Dacă idolatrii basarabeni nu disting esteticul de etnic, dâmboviţenii minimaliști și minimalizatori, racordaţi la trend, confundă tematica lui Vieru cu problematica lui; și artificialitatea măruntă, manufacturieră a poeţilor tematici cu naturaleţea atât de bine construită, cristalizată de poet. Nimic decorativ, convenţional, previzibil figurativ și interpretativ nu vedem în poemele de calibru ale lui Vieru, circumstanţiate și amprentate istoric, dar smulse, liric, oricărei circumstanţe.“ (Daniel Cristea-Enache, Funcția Vieru, în Linia de contur, II, Editura Spandugino, Bucureşti, 2021, pp. 208-214).
Literatura basarabeană a fost supusă, după cel de-Al Doilea Război Mondial, unei alienări faţă de arealul cultural românesc, faţă de sursa naţională modelizantă. În ciuda adoptării unei tactici izolaționiste și a unei tematici specifice hiatusului literaturii realist-socialiste impuse de regimul sovietic, înstrăinarea nu a fost decât parţială şi superficială, întrucât conştiinţa românismului a rămas nealterată pe malul stâng al Prutului. Dacă situarea fidelă a operei lui Grigore Vieru în contextul diacronic al devenirii discursului liric basarabean (fie prin derivaţie/influenţă directă, fie prin asumare/asimilare şi redimensionare ulterioară) nu prezintă neclarități, procesul de sincronizare cu literatura română din Țară iscă dificultăți. Literatura est-pruteană, supusă în timpul comunismului dublei cenzuri ideologice și etnice, este calificată în Țară ca fiind literatură de citit în tren interregio, „operat de C.F.R. Călători, după cum am auzit prin gări. Iar dacă trenul este deja operat…
În situația unei reglări a „ecartamentului“ poeziei lui Grigore Vieru, din perspectiva comparării cu aceea din Țară, este necesară corelarea actului creator poetic cu factorii de natură sociopolitică ce i-au influențat opera și, în special, cu modul de constituire a imaginarului în calitatea sa de construct al sinelui poetic. Rețelele de imagini trebuie citite palimpsestic, printre rândurile rețelelor de sârmă ghimpată de pe malul Prutului, deoarece acestea (rețelele de imagini, nu de sârmă ghimpată) s-au cristalizat în funcție de idealul susținerii unei etici a salvării identității de neam: militantismul cu tentă pașoptistă și unionistă, ruralismul şi regionalismul, ca detritusuri sămănătoriste; promovarea ideii naţionale şi punerea în prim-plan a omului ca parte integrantă a pământului străbun. Acestor caracteristici li se adaugă tradiționalismul românesc și fundalul esopic, ţinând cont de faptul că literatura din Moldova sovietică a trebuit să-şi asume însemnele rezistenţei, în condiţiile opresiunii naționale și ideologice din partea sovieticilor.
O altă caracteristică vădită, de raportat la bogata zestre folclorică, dar şi la tragismul istoric, este mioritismul, care, în varianta autohtonă de pe plaiul înstrăinat al țării, se identifică cu moldovenismul sau, mai bine zis, cu basarabenismul. Este ceea ce poartă semnificaţia unui dublu exil: faţă de mediul românesc şi chiar faţă de cel basarabean. Nu trebuie uitată proiecţia principiului matern, care focalizează întregul imaginar poetic al lui Grigore Vieru și este de aflat atât în lirica destinată vârstei infantile, cât şi în aceea pentru maturi. În acest sens, o disociere a lui Daniel Cristea-Enache este pertinentă: „Dacă Patria respiră prin toţi bunii ei fii la fel, cum se explică preeminenţa lui Eminescu, a lui Goga, a lui Vieru?// Se explică, aș spune, tocmai prin diferenţele pe care ei le marchează și le adâncesc în corpul unei tradiţii nobile, a venerării Patriei. […] Un mare poet cântă Ţara în alt fel decât o lălăie un amator. Însăși reprezentarea Patriei diferă semnificativ la artistul adevărat (care e unul) și la puzderia de veleitari.“ (Ibidem, p. 210).
Dificultatea de a frecventa literatura română (clasică și contemporană), opresiunea realismului socialist (mult mai agresiv și mai îndelungat decât în țările satelizate), precum și necesitatea întreținerii conștiinței naționale în rândul maselor de cititori în fața pericolului de a li se impune o altă identitate etno-lingvistice decât aceea românească au făcut ca doar o parte din poezia lui Grigore Vieru să mai reziste ghearei timpului. Deși Nicolae Manolescu aprecia cândva, printre altele, oralitatea drept principală trăsătură a creației sale – „Grigore Vieru este un poet extraordinar, într-o limbă transparentă ca apa de izvor («Poetul stă cu gura/ Lipită de cuvinte»), tradițional și modern, folcloric și cult, naiv și reflexiv, un Garcia Lorca al doinelor și baladelor noastre.“ (Mamă, tu ești patria mea, în „România literară“, nr. 5/1989) – verdictul final este nemilos: „Basarabenii, numeroși, inegali, sunt, cu puține excepții (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu), depășiți cu totul (Grigore Vieru) ori defazați (majoritatea). Locul lor intr-o istorie a literaturii române nu se poate stabili cu precizie.“ (Istoria critică a literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2019, p. 1409).
Opera poetică a lui Grigore Vieru are o puternică priză la masa largă de cititori, căreia nici nu trebuie să i se ceară, în fond, di socierea cu discernământ a valorii estetice (confundată cu criteriile extraestetice), ori înțelegerea tehnicilor și strategiilor de făurire a discursului poetic. Explicarea tuturor acestor coduri idolatrilor poetului revine în sarcina criticii literare. Trebuie văzut ceea ce rezistă acum și în veac patina timpului dintr-o creație poetică însumată nu doar pe criterii estetice, ci și militant etnice. Încă situată sub privirile încruntate ale criticii, dar oferită și gustului dulceag al pateticului cititor est-prutean, care îi memorează sau chiar îi cântă de obicei partea caducă a ei, creaţia acestui poeta militans necesită o reevaluare critică. Cu atât mai mult, cu cât Grigore Vieru – despre care trebuie să spunem neapărat că este român, dar nu numai pentru că s-a născut în Regatul României, în urmă cu nouăzeci de ani – este cel mai citit scriitor de limba română, grație versurilor sale cantabile și ușor de memorat care, intrând într-un circuit cvasi-folcloric, frizează în Republica Moldova anonimizarea autorului. Ceea ce a spus Marin Sorescu, în 1981 (în prefața intitulată Grigore Vieru și lirica esențelor, la volumul Izvorul și clipa), când a avut bucuria descoperirii unui important poet și a găsit un joc de cuvinte cu subînțelesuri diplomatice, rămâne valabil, din păcate, și astăzi în privința înțelesurilor pur literare: „poetul cunoscut și necunoscut nouă“ (s.a.).