Cacialmaua suveranistă pleacă de la premisa că românii nu
dau doi bani pe propria Constituție. Adică n-o citesc, nu știu
ce prevede (și nici nu le pasă). Prin urmare, oricine le poate
turna orice bazaconie, cu aerul că le oferă pe tavă cheile
Paradisului. Într-adevăr, dacă ar deschide-o, ar afla, chiar
din primul articol al Constituției, că „România este stat
național, suveran și independent, unitar și indivizibil“. Iar din Articolul 2 (1):
„Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și
corecte, precum și prin referendum.“ A susține, la peste trei decenii de la
adoptarea acestui act fundamental, că vii tu, Salvatorul, și le oferi românilor
ceea ce ei aveau din plin, adică suveranitate, e o escrocherie care ține doar în
fața unor proști. Adică a bezmeticilor care ies în stradă „să-și ia țara înapoi“.
De la cine s-o ia? Le-a furat-o cineva? Oare nu cumva chiar ei au adus-o în
starea deplorabilă în care se află?
Marota suveranismului e de dată recentă și provine din import. Promotorii
ei sunt imitatori lipsiți de imaginație ai unor tendințe vehiculate prin țările
europene. După ce a făcut carieră în perioada decolonizărilor de după Al
Doilea Război Mondial, conceptul a intrat în uz cu sensuri pe cât de confuze,
pe atât de vehement exprimate. În clipa de față, în zone în care încă se dau
bătălii pentru eliberarea de sub tutela metropolelor – de pildă, în Noua
Caledonie – s-au conturat două tendințe: cea a independentiștilor, care cer
plecarea ocupantului, și cea a loialiștilor, fericiți că prosperul stat francez
varsă anual miliarde de euro pentru
a menține funcționarea și chiar
prosperitatea insulei respective.
Se află România într-o atare situație?
Constituția spune că nu.
Unde se plasează, într-o astfel
de ecuație, pretinsul inde pen den –
tist/suveranist român? Nicăieri.
Și asta pentru că, pur și simplu,
nu are un obiect palpabil al muncii.
Politica, administrația, controlul
economiei, legile, marile decizii
strategice, profitul sunt, toate, ale
statului român. Singurul domeniu
în care se simte o oarecare influență
din afară e cel al drepturilor omului.
Un lucru întru totul dezirabil, de
altfel. Fără drepturi ale omului
protejate și garantate nu există
societăți libere. Nu ne mai aflăm
în secolul al X-lea, ci în mileniul
III. Bărbații nu mai decid discreționar
soarta femeilor și nici statele
puternice nu mai dispun chiar
după bunul plac de statele mai
mici. S-au inventat organisme
internaționale, s-au creat filtre și
baraje care să limiteze poftele
expansioniste. Iar, atunci când
actorii-giganți își ies din minți
(vezi cazul Rusiei, dar și tot mai
probabila transformare viitoare a
Statelor Unite în agresor), aceste
mecanisme depun eforturi
considerabile pentru a restabili
normalitatea.
î n condițiile în care
suntem un stat in –
dependent, care și-a
croit și votat o Constituție
care nu e pusă
sub semnul îndoielii
de absolut nimeni, discuțiile
suveraniste își relevă absurditatea
și ridicolul. Cei care le poartă ar
trebui tratați drept țicniți ori căzuți
din lună. Pentru mine, ca om liber,
mi se pare jignitor să ascult tânguielile de milogi ale unor indivizi de teapa
lui George Simion și Călin Georgescu. Ele dovedesc orice, numai bărbăție și
grijă pentru interesele țării, nu. Atitudinea lor indică o imensă lașitate, o frică
maladivă de a trăi în prezent și refugiul într-un spațiu mental imaginar,
populat de bazaconii protocroniste.
Cu toate acestea, o bună parte a populației, care a aflat brusc că vrea
să fie suverană, parcă a descoperit o nouă religie. Care nici măcar nu e nouă.
E doar o combinație de Ceaușescu și Funar, asezonați cu tictocisme și avatari
geto-dacici produși pe bandă rulantă cu ajutorul tehnologiei AI. Dar, când e
vorba de credință, nu e nevoie de argumente: „crede și nu cerceta“. Împinși
ca de un resort invizibil, sute și milioane de oameni au renunțat la tot ce-i
definea până acum și s-au pus sub steagul izolaționismului: nu mai vrem cu
UE, nu mai vrem cu NATO, nu mai vrem fonduri europene (colacul nostru
de salvare, în absența căruia am muri, literalmente, de foame). E drept că
„suveraniștii“ încă n-au început să scandeze cu voce tare: „Vrem cu Rusia“.
Dar, probabil, că acel moment nu e departe. Georgescu a vorbit deja despre
baza militară de la Kogălniceanu ca având nu un rol de apărare, ci unul de
unde vor porni atacurile Occidentului împotriva Rusiei. Afirmația e de-o
gravitate fără precedent, dar instituțiile statului o tratează ca pe o glumă.
Ocupați cum am fost, în deceniile din urmă, cu diversele integrări, am
pierdut din vedere că nu toți cetățenii se află la același nivel de înțelegere.
Nu toți au aceeași voință și putere de a asimila noul. Probabil că intervalul
de extraordinară solidaritate națională din decembrie 1989 ne-a indus ideea,
complet eronată, că suntem un monolit, că avem aceleași aspirații și aceeași
dorință fierbinte de libertate. Greșeală de neiertat. N-am fost egali nici în
vremea comunismului, ideologia pretinsei egalități și echități sociale,
economice, morale etc. Și atunci a existat o pătură favorizată (activiștii de
partid, securiștii, militarii, milițienii, turnătorii, aparatul administrativ etc.),
alcătuită din vreo două milioane de cetățeni ce prosperau pe spinarea celorlalte
optsprezece milioane de sclavi. Or, acești răsfățați ai comunismului n-au
dispărut peste noapte. N-au înfundat pușcăriile, n-au fost discriminați, nu
li s-au confiscat averile și nici n-au fost tăiate lanțurile complicității care-i
legau în numele apartenenței la nomenklatură.
Din această tagmă s-a recrutat miezul tare al așa-zisului suveranism.
N-a fost nicio dificultate să se scoată de la naftalină lozincile din vremea lui
Ceaușescu. Ele spuneau exact același lucru: „suntem un popor suveran“, „ne
opunem tendințelor dezumanizante ale Occidentului“ etc., etc. Iar personaje
care să le papagalicească dezinvolt s-au găsit berechet. Tot ce-au avut de
adăugat a fost cădelnița și crucea, elemente indispensabile în încercarea de
a da pompă unei mișcări ce vizează întoarcerea la autoritarismul de tip
legionar.
În cele din urmă, despre asta e vorba: despre schimbarea cursului istoric
al țării și plasarea României pe orbita statelor unde dictatura, inexistența
libertății, sărăcia, mizeria socială și morală sunt elementele constitutive. Își
dau seama izolaționiștii de aventura în care s-au angrenat? N-am nicio îndoială
că da. Drept dovadă, felul nerușinat, frizând adeseori autismul, în care-și
debitează lozincile. Sfidând evidențele și bunul-simț, ei își duc mai departe
misiunea, chiar dacă știu că trag
după sine în prăpastie milioane
de oameni.
Și totuși, problema n-o
reprezintă personajele-standard
ale izolaționismului, ci milioanele
de oameni incapabili să facă
distincție între adevăr și nălucire.
Cum s-a ajuns la un asemenea
nivel de credulitate și orbire? Ce
mecanisme psihice favorizează
mentalitatea de turmă, atracția
față de zonele primejdioase ale
iraționalului? Cum se atenuează
instinctul de conservare și se
activează fascinația irepresibilă
a neantului? Ce anume i-a adus
pe acești oameni la dorința oarbă
de a distruge și de a pune în locul
realității himerele unui patriotism
primitiv, născut din resentiment
și frustrare?
La o analiză mai atentă,
se observă că există o ierarhizare
a urii. Țintele izolaționiștilor
nu sunt, în primul rând, cele
afișate ostentativ (UE, NATO,
Soros etc.) Primii vizați sunt
politi cienii și partidele care șiau
pus pe blazon valorile demo –
crației și ale euro-atlantismului.
Și pe care, să fim sinceri, aceștia
le-au batjocorit cât au putut. Ne –
putința de a se ridica la înălțimea
așteptă rilor, cinismul, egoismul,
lăcomia, nerușinarea care au
marcat în deosebi ultimii zece
ani ai vieții publice din România
au contribuit în mod direct la
crearea mutan ților care văd în
izolare, în ruperea punților cu
civilizația occidentală o salvare.
Din acest punct de vedere
– care este unul esențial – vina a
ceea ce s-a petrecut de când țara
s-a aflat la cheremul lui Klaus
Iohannis și a acoliților săi este
imensă. S-au comportat ca niște
jefuitori abjecți, care-și ima ginau că majoritățile confortabile deți nute în
Parlament le îngăduiau să facă absolut orice. Identificând poporul cu clientela
nesătulă de partid, s-au hrănit cu iluzia că sunt invincibili și că prostimea îi
va vota la nesfârșit dacă înainte de campaniile electorale le zvârl câteva
firimituri. Iată că, oricâți bani au pus la bătaie, n-a fost de ajuns.
u luitor e că formațiunile guvernamentale refuză cu încă –
pățâ nare să înțeleagă situația în care se află. Partidele sunt
atât de ticăloșite și echipele de la conducere legate cu atât
de multe nemernicii comise împreună, încât nu se vor da
duse de la ciolan decât prin violență. Ceea ce pentru
izolaționiști e mană cerească. Nu numai că socialiștii și
liberalii n-au ținut cont de urletul de revoltă al populației din noiembrie 2024,
dar continuă să conducă țara prin aceleași figuri care provoacă greață. Și
PSD, și PNL se laudă că au sute de mii de membri. Așa o fi. Dar cum de, din
această masă enormă, din pălărie ies mereu aceleași și aceleași nume care-i
fac pe români să vadă negru în fața ochilor?
Răspunsul nu e greu de dat: în România acestui moment nu există ideologii,
ci mafii organizate politic. Puterea e gestionată de organizații și personaje
desprinse din filmele cu don Corleone ale lui Coppola sau din cele dedicate
Gomorei, Cosei Nostra, Mâinii Negre și altor sindicate ale crimei (deocamdată
doar) economice. Componenții grupărilor sunt legați de complicități inavuabile,
de cumetrii și ticăloșii imprescriptibile. Partea proastă e că, dacă nu se vor curăța
de bunăvoie, vor fi „curățați“ de gloata care a început deja să dea în fierbere.