Deja șase state americane permit acest mod de „înmormîntare“: Washington, Colorado, Oregon, Vermont și California, cărora li s-a alăturat, de anul trecut, statul New York. E vorba despre transformarea corpului defunct în compost. E a treia modalitate după îngroparea, pur și simplu, și după incinerarea corpului (aruncarea trupurilor de marinari morți în mare nu e un fenomen foarte răspîndit în afara cercului redus al navigatorilor). E alternativa predicată de grupări de atei ecologiști, în principal. Dacă nu există suflet, facem cu trupul ce vrem.
Catolicii au adoptat incinerarea pînă la urmă, lăsînd la latitudinea decedatului (dacă a prevăzut asta) sau a familiei recurgerea la cuptoarele deja instalate în preajma cimitirelor. Te duci cu cortegiul funerar și te întorci cu cenușa celui drag într-un recipient pe care-l poți păstra acasă ori îl poți depune într-un fel de nișă personalizată în cimitir. Sau, dacă răposatul și-a dorit asta, poți împrăștia cenușa în bătaia vîntului. (În Big Lebowski e o scenă greu de uitat în care, pentru că vîntul și-a schimbat direcția, cenușa le vine în față prietenilor eroului interpretat de Jeff Bridges.) Dacă tot sîntem în zona exemplelor de neuitat, îl invoc aici și pe Caragiale cu Pastramă trufanda, o capodoperă a umorului negru.
Nici cimitirele nu mai sînt ce-au fost. Și nu vor mai fi nici atît, peste zeci de ani, dacă moda asta devine lege. Pînă atunci, e doar „o alternativă“.
Nu știu dacă în țările europene e permisă această modalitate post-mortem, dar știu că în Franța este interzisă. Deocamdată. Există însă soluții și pentru asta: ceri să fii compostat într-o țară în care asta e permis. Cam cum se întîmplă cu avortul. Nu-i admis aici, mergi acolo unde e admis.
Cu toate acestea, atmosfera e pregătită: pe frontispiciul unor firme de pompe funebre am văzut înscris cuvîntul sublimarium. Nu mori: te sublimezi, devii cenușă, te compostezi.
În franceză, acest procedeu se numește fie „compostage humain“, fie „terramation“ (l-aș traduce prin „înțărînare“), care se poate face în două feluri: reducție organică naturală și „Humusation“ (propun termenul „humusarea“). Prima cale, „înțărînarea“, adică, se face prin închiderea corpului uman cu așchii de lemn, paie și lucernă, pînă cînd microbii termofili descompun corpul. Vom avea un compost alcătuit din lemne, paie și om. Și gata, se îngroapă tot produsul în pămînt. Nu știu cît durează acest tip de compostare.
Despre celălalt am găsit niște explicații mai amănunțite. Așadar, avem „humusarea“, care propune un proces sută la sută ecologic (zic partizanii lui). Citez dintr-un pliant digital: „Humusarea este un proces de transformare a corpului unei persoane decedate în compost folosind microorganisme. Această metodă folosește produse găsite în natură și este inspirată din ecosistemul forestier, unde compostul este esențial.
Trupul defunctului trebuie să fie în contact direct cu pămîntul și, prin urmare, nu trebuie să fie într-un sicriu, pentru ca procesul să funcționeze corect. Această constrîngere face din păcate procesul ilegal în Franța, deoarece prezența unui sicriu este obligatorie.“
În termeni mai realiști, procedeul constă în a lăsa corpul să putrezească în pădure, pe o durată, scrie tot acolo, de cîteva luni. „Corpul este învelit într-un giulgiu biodegradabil, fără sicriu, apoi se pune pe 20 cm de așchii de lemn umezite cu apă de ploaie și puțin lut. Are loc apoi ceremonia în care un mesaj final poate fi livrat persoanei iubite. Pentru a facilita descompunerea corpului, nu se efectuează îngrijiri de conservare asupra defunctului“ (deci, nu slujbă de înmormîntare, ci un mesaj final).
După care „începe descompunerea corpului, care generează căldură semnificativă de aproximativ 70 de grade. Această temperatură ridicată ține animalele sălbatice la distanță și ucide germenii potențial patogeni. Acest mediu recreează pe cel al pămîntului pădurii“. După trei luni, „materialele moi din corp se descompun. Rămîn doar protezele metalice, care sunt îndepărtate de „operatori humusatori“ omologați. La fel și dinții, și oasele defunctului, care sunt reduse în pulbere, apoi puse înapoi în mormînt.
Și, acum, punctul final din pliant: „Nouă luni mai tîrziu, corpul este complet descompus, lăsând 1,5 m3 de humus fertil. Suficient pentru a fertiliza o sută de copaci. O parte din sol este folosită pentru a crește un copac, care va fi plantat în Pădurea amintirii. O modalitate de a oferi un omagiu etern celui decedat și de a oferi familiei un loc de contemplare.“ Cum ar veni, te așezi la umbra bunicului.
Cimitirele viitorului vor fi niște păduri, poieni și livezi. Sună cumva poetic. Dar, apropiindu-ne mai mult, îți dai seama că-n trecutul fructelor și al legumelor crescute din compostul uman bîntuie ADN -ul celor plecați dintre noi. Și dacă vei mînca orice fruct din livezile-cimitir, vei avea măcar o minimă nuanță de canibalism. Părerea mea…
Iar în ipoteza (acreditată de religiile iudeo-creștine) în care va veni Mesia, la Marea Înviere se vor ridica, pe lîngă oamenii îngropați normal, nori de cenușă plus o puzderie de mere, pere, banane, fire de pătrunjel, cireșe, leuștean. Reîncarnarea din unele religii devine reînfructare .
Bucuria de Apoi a vegetarienilor.