Nu de puține ori, prietenia dintre oameni a fost transfigurată literar, generând opere care au impresionat generații întregi. Alături de realizarea literară, ceea ce dăinuie cu aceeași intensitate este simbolistica acestei relații specific umane. Iar când povestea se petrece pe fundalul unor evenimente dramatice pentru destinul unui întreg popor, dimensiunea acestor opere se amplifică, epicul îmbogățind astfel cu noi valențe și istoria, și o cunoaștere umană mai profundă.
Unul dintre scriitorii pentru care povestea Omului, în momentele dramatice ale existenței sale, a generat o empatie convertită în romane de mare rezonanță literară, este Andreï Makine.
Acest scriitor ruso-francez, unul dintre cei mai apreciați autori contemporani, și-a făcut o profesiune de credință din a sonda literar vremurile în care demnitatea umană a fost înjosită, târâtă în grota unor minți bolnave, scăldate în ură și ticăloșie. În romane precum Viața unui bărbat necunoscut, Recviem pentru Est sau Arhipelagul unei vieți, Makine adună biografiile unor oameni al căror destin a fost zdrobit de ideologia și practica totalitarismului bolșevic, fie prin surghiunul în imensitatea înghețată a Siberiei, la Kolîma sau Sahalin, fie prin rememorarea unor întâmplări din Rusia vremurilor mai recente. Totodată, memoria sa și propria-i experiență de viață se însoțesc într-un stil literar fluent, fără planuri narative complicate, pentru a-i chema la judecata istoriei pe cei care au impus această „ordine strâmbă a lumii“.
Cu aceeași veridicitate, dublată de o desăvârșită amprentă stilistică personală, surprinde Makine și ororile războiului, oricare ar fi el, fie din perspectiva suferințelor unei femei, ca în romanul Femeia care aștepta, fie a combatantului angrenat în acest accident al umanității, precum în altă creație reprezentativă a sa, Patria locotenentului Schreiber.
Prietenul armean, romanul despre care sunt rândurile de față, adâncește aceste teme cu fiorul unei prietenii cu totul aparte, protagoniști fiind doi copii de 13 și 14 ani, un rus și un armean, ambii aflați în momente dramatice ale vieții lor ; copilul narator, trăitor într-un orfelinat din Siberia, fără un nume precizat, probabil din dorința autorului de al substitui unei întregi generații de copii ai ultimelor zvârcoliri ale odioasei Uniuni Sovietice, și Vardar, prietenul său ajuns, fără voia lui, în aceste triste locuri. Împreună, cu sensibilitate și o blândă înțelegere, cu o maturitate călită în suferință și tristețe, cei doi descoperă „felul misterios și paradoxal în care se desfășoară manejul lumii“.
Avem prin acest roman, cuceritor nu prin „subtilitățile erudiției“, cum ne avertizează chiar autorul, ci prin modul cel mai firesc și simplitatea dată de înțelegerea profundă a lucrurilor, o filă de istorie și, totodată, o pildă tulburătoare despre valoarea prieteniei, mai ales în vremuri de restriște.
Însoțindu-și mama, împreună cu micul grup de familii armene venite să-și susțină compatrioții ce urmează a fi judecați și surghiuniți în acest tărâm al terorii, Vardar nu se lasă învins de sălbăticia unor copii cu „sufletele prădate de ură și vulgaritate“, oferind, în același timp, adevărate lecții de viață, pe care celălalt copil, naratorul, le primește cu uimită înțelegere, redescoperindu-se și „învățând să fie ceea ce nu era“. Prin Vardar, acesta învață să privească cerul, chiar să-l atingă prin simpla prelungire a gândului, să simtă și să inspire aerul libertății, să înțeleagă zborul de nimic îngrădit al păsărilor, să descopere că lucrurile pierdute trăiesc în amintire, la fel de vii, de prezente. Sub vraja cuvintelor lui Vardar, copilul orfelinatului uită de mizeria cotidiană a locurilor și, „sustrăgându-se ordinii acestei lumi“, pășește și el pe cerul ce i se deschide sub pași, un cer care „atinge pământul acoperit de mucuri de țigară, de urme noroioase și de flegme“.
Vardar are neobișnuita știință de a se sustrage din mizeria prezentului, ducându-și gândurile, printr-o înțelepciune ocrotitoare, în lumea lui interioară, practicând, precum copilul și viitorul mare șahist Lujin, celebrul personaj al lui Nabokov, acea „izbândă a apărării“ în fața unei lumi tot mai sălbatice și de neînțeles.
Alături de aceste lecții ale lui Vardar, tulburătoare în simplitatea și firescul lor, naratorul află, prin istorisirile mamei micului armean, „dureroasa taină“ a genocidului armenilor din 1915, înțelegând astfel că istoria este plină de nedreptăți, că în multe momente ale derulării ei libertatea și viața oamenilor sunt doar cuvinte goale. Prin istorisirea lui Shamiram, orfanul siberian pătrunde în „micul teritoriu sudic, pierdut între coastele stâncoase ale Caucazului“, în „pământul antic al Armeniei“, îi află povestea unui trecut glorios, a unui popor „răbdător și dârz“, dar și marile nedreptăți cu care și-a împletit destinul; un „secol mustind de sângele vărsat“, cu exterminări în masă ale poporului armean, continuând cu crimele Revoluției și ale epocii staliniste, cu deportări în Gulagul siberian, metoda atroce de pedepsire a „dușmanilor comunismului“. Un destin de popoare obișnuite cu exhodul, „punându-și patria în boccea“, rătăcitori pe harta lumii.
Copil orfan, crescut în frigul și singurătatea căminului în care tarele societății bolșevice se reflectă cu asupra de măsură, acesta descoperă, prin trista „colonie“ a armenilor din „Fundătura Diavolului“, ce înseamnă o familie, mai ales în momente de cumpănă ale existenței membrilor săi. Vieții din orfelinat, cu regulile sale neîndurătoare – „reziști, devii de-al lor sau pieri“ –, i se adaugă clipele de liniște înțeleaptă și bunătate firescă, trăite alături de acești oameni, încărcate de gesturi simple, omenești. „Regatul armean“, în fapt o „mahala mizeră“, aduce în nemiloasa întindere siberiană acea liniște interioară care salvează oamenii de răutatea din afară. Vizitele în „Fundătura Diavolului“, cum atât de plastic i se mai spune acestui loc, îi deschide naratorului-copil un univers până atunci necunoascut, de o „emoționantă autenticitate“, îl poartă din prezentul tulburat de ură și nedreptate, în vremuri de „mit și legendă“.
Sunt câteva personaje-simbol în acest roman, care îi sporesc forța narativă, îi adâncesc acea parabolă a vieții și, totodată, dezvoltă în cititor o empatie mereu proaspătă. Astfel, „povestea“ se deschide cu imaginea femeii-prostituate, pe care Vardar, salvând-o de umilințe și batjocură, o face să-și regăsească, fie și preț de câteva clipe, umanitatea pierdută, încât „pe chipul ei desfigurat de beție și de mimica abrutizată pe care meseria ei i-o impunea“, cei doi copii au putut vedea „o privire surprinzător de lucidă, plină de lacrimi, oglindind o tandrețe neîncrezătoare“. Avem, apoi, pe mama adoptivă a lui Vardar, Shamiram, întruchiparea aproape biblică a acelei Mame-Fecioare, luminată de blânda înțelepcine a rostului lumii și a suferinței, ca și pe Vardar însuși, copil orfan, „rod al unui viol“ suferit de o femeie armeană din partea unui azer „într-un cătun caucazian devastat de un conflict interetnic“, și pe care, adoptându-l, Shamiram „a transformat moartea într-o viață nouă, iar ura, în dragoste“.
Aflându-i tulburătoarea poveste și întrebându-l cărui popor simte că îi aparține, Vardar îi dă na ra torului acel răspuns neașteptat, care ne poartă gândul la luminoasa taină biblică: „Nu știu… Trebuie că sunt ăsta pe care-l vezi, nu altcineva“. Iar ecoul aces tui răspuns, venit peste cinzeci de ani, îl face pe naratorul matur de azi să spună: „Adevărata iden titate a acestui copil, unica veritabilă origine era ziua aceea de toamnă, domoală și însorită, de parte de existențele necumpătate și grăbite ale oamenilor“.
Nu putem să nu amintim și alte personaje care, fiecare în felul său, dau contur poveștii, adăugându-i o profundă perspectivă umană asupra vieții: bătrânul armean Serven, întruchipare a înțelepciunii înțelegătoare, profesorul Ronine, eroul-mutilat al războiului, care regretă o alegere ideologică greșită, Gulizar, femeia cu destin de Penelopă armeană, așteptând zadarnic izbânda dreptății.
Alături de aceste „personaje -oameni“, cum le numește Varujan Vosganian, cel care ne-a dat un apreciat roman din același orizont al suferinței umane, aș mai adăuga încă două „personaje-speciale“, în țesătura cărora povestea își află un alt fir călăuzitor : cele două fotografii cu portretele unor familii armene, surprinse în firescul vieții lor, dând sentimentul unei „profunde statornicii“, cu părinți, bunici și copii, de dinaintea odiosului masacru, în care și-au pierdut viața sau au fost târâți într-un convoi al morții ; „două familii, destul de asemănătoare, dacă stai să te gândești la liniștea și prosperitatea vieții lor de zi cu zi, la loialitatea lor fără rezerve față de acest Imperiu Otoman căruia i se considerau supuși fideli și respectuoși“. Emoția adâncă trezită în sufletul acestui copil, privitor la destinul zguduitor al celor două familii armene, determină reacția sa firească în astfel de momente : o tăcere încremenită, ca o „reculegere pentru aceste vieți distruse, pe care tocmai le adăpostise în memorie“, și ale căror efigii încă îl priveau și acum, în clipele tulburătoarei confesiuni, „prin suprafața devenită cafenie a celor două fotografii“.
Ca în toate romanele sale, Makine dezvoltă și în Prietenul armean acea naturalețe care vine din profunzimea sentimentelor umane, dintr-o înțelegere firească a lucrurilor. Reflecțiile sale sunt îmbrăcate în cuvinte simple, luminate de acea capacitate de a aduna gândurile în rosturi clare, dar și pline de emoție și visare, precum simbolicul zbor al „păsărilor călătoare“, văzut de cei doi copii printre gratiile ferestruicii unei închisori, ca un semn că năzuința libertății nu poate fi niciodată înfrântă.