Dosarul artelor: „Anul Nou care n-a fost”

Un film, două „lecturi“, aceeași impresie

În urmă cu câteva luni, la premieră, am văzut Anul Nou care n-a fost. Filmul lui Bogdan Mureșanu mi s-a părut o realizare extraordinară. Sub semnul impresiei favorabile din acel moment, am scris o notă elogioasă despre această peliculă, pe care am publicat-o în Rl. O reproduc în întregime aici:

Merg rar la cinematograf și mai rar la filme românești: căci am fost de prea multe ori dezamăgit de producțiile autohtone, inconsistente, minore dramaturgic și false ca reprezentare a lumii românești. De data aceasta mi-am călcat pe inimă, la insistențele entuziaste ale cuiva foarte apropiat, în aprecierile căruia am deplină încredere, și am mers într-o sală de cinema unde rula Anul Nou care n-a fost. Pelicula m-a cucerit. Istoria mare reconstituită convingător, neliniștitor din istoriile mici ale unor oameni obișnuiți. Cine vrea să afle ce a însemnat regimul comunist românesc în punctul său de culme totalitară (care, de altfel, ironia sorții, a coincis cu momentul sucombării sale!) trebuie negreșit să vadă acest film. Poveștile oamenilor de rând, fără pretenții, se succed și se împletesc firesc și se transformă în niște povești exemplare, care compun, emoționant, surprinzător, o epopee a oamenilor din această țară cu viețile schimonosite de o istorie care ne-a asuprit aberant. O știință a narațiunii cinematografice, dar și prozastice, remarcabilă. Râzi cu lacrimi și apoi te trec fiorii de întristare, de revoltă, în aceeași secvență epică. Personaje memorabile, perfect conturate, uneori doar dintr-o replică sau dintr-un gest. O simplitate care trece pe nesimțite într-o profunzime tulburătoare. Personajele vorbesc și se comportă toate ca-n viață, autentic. Interpretările actoricești sunt impecabile, de neuitat, chiar și în aparițiile episodice, când rolul se rezumă la o replică sau două ori la un gest. Totul este încărcat de sens în acest film. Iar câteva dintre scene sunt demne de pana unui strălucit povestitor cinematografic și pot să figureze într-o antologie a celor mai reușite pagini ale filmului românesc. E vorba despre acel film românesc cu miză existențială, care spune ceva care contează despre omul sfârșitului de secol și de mileniu dintr-o țară năpăstuită din Europa de Est. Merită laudele noastre regizorul, autorul filmului, Bogdan Mureșanu, și, alături de el, întreaga echipă de actori, dar și ceilalți colaboratori care au dat trup acestei izbânzi. Anul Nou care n-a fost îmi amintește, prin forța narațiunii cinematografice, obținută cu o aparentă economie de mijloace, de capodopera lui Lucian Pintilie, Reconstituirea. Mărturisesc că mi-am îndemnat colegii de la „România literară“ și de la Uniunea Scriitorilor să vadă neapărat filmul. Dincolo de aceste impresii la cald de spectator, mi-aș dori, mărturisesc, să găzduim chiar o dezbatere despre această peliculă într-unul din numerele viitoare ale „României literare“.

Aflând că filmul va fi difuzat la televiziunea publică, dar va fi disponibil și pe platforma Netflix, adică va fi lesnicios de vizionat, mi-am pus în aplicare planul inițial și, într-adevăr, i-am rugat pe colegii mei de redacție să-l vadă, urmând să-i dedicăm un Dosar al artelor cu puncte de vedere scriitoricești, cu convingerea că opiniile unor literați despre o operă cinematografică nu sunt lipsite de interes.

Eu însumi am urmărit încă o dată, atent, Anul Nou…, voind să verific dacă nu cumva erau exagerate superlativele mele de la început.

Și ce am de spus acum, după a doua vizionare? De precizat că n-am recitit nota inițială, reprodusă mai sus. Cele câteva însemnări care urmează sunt provocate strict de a doua vizionare. Iată-le:

Această creație cinematografică, reconstituire minuțioasă, exactă, expresivă și tulburătoare a unui timp infernal, comunismul românesc, este un film cu miză adevărată, care pune în discuție teme grave ale destinului nostru comunitar. Avem descrierea unui univers închis în care toate existențele sunt deturnate, în care omul e pe cale să-și piardă atributele proprii umanității, viețile aici sunt de fapt o sub-viețuire, sub dominația fricii, a minciunii, a întunericului, a sărăciei și a frigului.

Arta narațiunii cinematografice, știința de a pune accente pe detalii semnificative, pe care le demonstrează Bogdan Mureșanu, sunt admirabil stăpânite: din poveștile mărunte, ca din piesele unui puzzle, este compusă povestea mare a unui popor aflat în suferință, sub apăsarea unei istorii demonice.

Interpretările actoricești sunt întru totul remarcabile: Nicoleta Hâncu, Adrian Văncică, Emilia Dobrin, Iulian Postelnicu, Mihai Călin și toți ceilalți, până la copilul Luca Toma și la excepționalul Răzvan Vasilescu (acesta din urmă doar cu câteva replici!) creează personaje credibile, puternice, de neuitat. Iar finalul, în crescendo, este și el emoționant, de o deosebită forță sugestivă: în acordurile Bolero-ului lui Ravel, personajele – oameni oarecare, oameni sub vremi! – se preschimbă sub ochii noștri în personaje exponențiale, epopeice. Prin filmul său, Bogdan Mureșanu ne face dovada că arta cinematografică românească are surprinzătoare rezerve de creativitate.

Cum se observă cu ușurință, părerea inițială bună despre film se suprapune, uneori până la cuvânt, peste părerea bună de la a doua „lectură“. Dacă m-am înșelat cumva, m-am înșelat de două ori identic.

Gabriel Chifu

 

Vîntul Istoriei

Nu-i tocmai ușor de găsit un antidot eficient împotriva „nostalgicilor“, care susțin că „era mai bine pe timpul lui Ceaușescu“ și care au reușit adesea să-i convingă de adevărul acestei propoziții chiar și pe aceia prea tineri pentru a putea măsura prin propria experiență cum se trăia pe atunci. Oamenii tind să respingă afirmațiile prea abstracte, nu cred ceea ce spun istoricii sau memorialiștii (dacă îi citesc) și cu atît mai puțin se încred în statistici. Fotografiile de epocă li se par fie neconvingătoare, fie partizane, iar ceea ce află de la școală – dacă află totuși ceva concret – nu suferă comparație cu lamentările auzite acasă de la membri frustrați de prezent ai propriei familii. Un bun film însă ar putea avea efect.

De aceea cred că Anul Nou care n-a fost, al regizorului Bogdan Mureșanu, poate servi drept antidot anti-nostalgic pentru mulți care au trăit sau n-au trăit epoca, dar o judecă mai cu aplomb decît cei care au trăit-o, iar pentru alții poate confirma într-un mod explicit și limpede ceea ce știm deja, dar tindem să omitem, purtați fiind de necazurile zilei de azi: că regimul comunist a fost nu numai „criminal și nelegitim“, cum stă scris în raportul „Comisiei Tismăneanu“, dar și absurd și grotesc – o combinație „de Stalin cu Caragiale“, vorba lui Bellu Zilber.

Ceea ce mi-a plăcut la acest film a fost mai întîi amestecul de grotesc și umor trist care îl străbate și prin care îi sunt caracterizate personajele (minunat interpretate) și întîmplările pe care le trăiesc. Cînd deja evenimentele de la Timișoara se precipitau, oamenii încă voiau să trăiască convențional, mai exact să supraviețuiască, făcînd compromisurile banale cu regimul: un regizor de televiziune se căznește să înlocuiască în programul TV de propagandă cu „Plugușorul“ imaginea unei actrițe „fugite“, o actriță care trebuie să joace rolul respectivei înlocuitoare încearcă să scape de sarcina înjositoare, fără a avea curajul să spună „nu“; un securist (care face rapoarte despre regizor) e nevoit să-și mute aproape forțat mama care locuiește într-o casă ce urmează a fi demolată și care va voi să se sinucidă de disperare, fără a reuși, deoarece tocmai atunci „s-a luat gazul“; un copil trimite o scrisoare lui Moș Crăciun cerînd, drept cadou pentru tatăl lui, „să moară Nea Nicu“, așa cum auzise vorbindu-se în casă etc. Situațiile apar adesea ridicole (cu ochii de azi), dar ele țin de domnia aproape fără fisuri a fricii care paraliza sentimentele, judecățile și reacțiile firești. Crispați de frică, oamenii se comportă ridicol, precum părinții băiețelului cu scrisoarea, sau actrița care vrea să scape de sarcina pe care n-avea curaj s-o refuze și se duce la un vecin care obișnuia să-și bată nevasta, rugîndu-l în zadar s-o pleznească cu sete peste față, pentru ca vînătăile să constituie un bun pretext să nu mai joace în rolul care-i producea dezgust. Și probabil că actorii și regizorii ar fi continuat să facă compromisuri în susținerea „cultului personalității“, securiștii să facă rapoarte, unii adolescenți să încerce să fugă din țară, unii să-i învețe pe apropiați cum să scrie turnătorii, alții să fie „demolați“ fără drept de apel, iar adevărul naiv ieșit din gura copiilor să-i înspăimînte pe părinți – și multe alte lucruri ar fi continuat în aceleași tipare – dacă… dacă „vîntul Istoriei“ n-ar fi suflat brusc cu putere peste țară și viețile lor obișnuite. Iar acesta, adică revoluția sau orice vreți să fi fost, mi se pare mie că este simbolizat sau exprimat de regizor în chip admirabil prin tema muzicală a „Boleroului“ lui Ravel, care se repetă tot mai obsedant și mai tare cu cît ne apropiem de sfîrșitul filmului. Faptul că muncitorul, tatăl băiețelului, aflat la marele miting din 21 decembrie, este cel care declanșează pocnitoarea (pe care o avea din întîmplare în buzunar), care va precipita evenimentele, anulează orice scenariu conspiraționist. Rămînem numai cu actul individual spontan, incalculabil, incontrolabil, poate generat de un mic moment de curaj sau de disperare; totuși determinant în desfășurarea evenimentelor n-ar fi putut fi actul spontan, fără ca dintr-o dată să fi suflat „vîntul Istoriei“, devenit uragan – tema „Bolero“-ului ajunsă un fel de superpersonaj sui-generis. El spulberă toate așteptările, împrăștie vechile prudențe, derîmă convențiile lumii vechi, așează totul în ritmul său obstinat.

Pe unii privitori poate i-a dezamăgit faptul că filmul nu are eroi (poate cu excepția băiețelului, care rămîne ferm pe poziția lui, că „nu vrea să moară vecinul Nea Nicu Chican, fiindcă nu i-a făcut niciun rău“). N-are, fiindcă frica și lașitățile mărunte, meschinăria vieții ne-au măcinat pe majoritatea dintre noi, oricît de mult unii ne-am fi arogat diferite merite „eroice“ mai tîrziu. Pe alții i-a nemulțumit faptul că cele șase povești individuale sunt slab conectate într-un unic fir narativ. Nici nu era nevoie: sunt șase mici povești-tip, ilustrînd destine unite, aproape compactate nu printr-o narațiune, ci prin comuna lașitate, comunul dezgust și mai ales comuna și suverana frică, destine care vor fi risipite care încotro de izbucnirea revoluției. Am mai citit afirmațiile unora cum că tineretul n-are cum să priceapă umorul filmului. Ar fi într-adevăr trist să se întîmple asta, dar sper să nu fie adevărat pentru mulți dintre ei.

În fine, unora se pare că nu le-a plăcut tocmai muzica. Nu știu ce să cred despre ei: să nu fi simțit ei niciodată, pulsînd ritmic și biciuindu-i violent, fie în spate, fie în față, „vîntul Istoriei“?

Andrei Cornea

 

A fost sau nu a fost revoluție?

Iată, într-un context diferit, eterna întrebare despre decembrie 1989: a fost o revoluție sau doar o iluzie a eliberării? Pornind de la faptul că nu știm de fapt cum a început „revoluția“, regizorul ne propune „o farsă istorică“, un fel de basm, în care un om simplu îl pune pe fugă pe dictator cu ajutorul câtorva petarde confiscate în ajun de la băiețelul său și pare încredințat că providența i-a îndeplinit dorința „ca Nea Nicu să moară de Crăciun“. O dorință care risca să-l coste libertatea, pentru că băiețelul său îl luase în serios și îi scrisese explicit Moșului în acest sens.

Am început cu finalul, gândit, cred, în cheie ironică pentru că pune în prim plan iluzia că răul nu este etern, pentru că dictatorii sfârșesc, de regulă, prost. Iluzie care nu exclude deloc întrebarea „dar dacă răul supraviețuiește pe undeva și nu dispare niciodată?“

Ironia se face simțită de altfel și în rezolvarea tuturor narațiunilor paralele ale filmului, care, în logica regimului comunist, ar fi trebuit să se termine tragic. Dar nici mama securistului nu reușește să se sinucidă în casa ce urma să fie demolată, pentru că „se taie gazul“, nici actrița chinuită de imposibilitatea de a rosti cu convingere textul omagial din programul tv de Anul Nou nu este pedepsită, pentru că o salvează revolta din stradă, și, din același motiv, nici tânărul prins când voia să treacă ilegal frontiera nu sfârșește în beciurile Securității. Anul Nou pregătit pentru Ceaușescu este anulat într-un moment providențial, odată cu teroarea morală și mizeria materială instituite de regimul comunist prin intermediul Securității, prezentă în toate narațiunile din film.

Pentru cine a trăit mai mulți ani în comunism, filmul lui Bogdan Mureșanu învie traumele și temerile induse de necesitatea de a ceda presiunilor unui regim care funcționa doar prin strivirea demnității umane și banalitatea compromisurilor monstruoase cerute pentru a evita sancțiunile autorităților. Scena în care regizorul tv încearcă să scrie un raport pentru Securitate, cu ajutorul soției sale autoritare, care se dovedește versată în redactarea turnătoriilor, este antologică.

De altfel, filmul le-ar fi de mare folos tinerilor care cedează inconștient tentației nostalgiei comunismului, fără a ști de fapt ce regretă. Din păcate, judecând după reacțiile de pe rețelele sociale, nu toți au înțeles cât de autentic și veridic este filmul. Poate pentru că singurul document oficial care demască regimul comunist – raportul Comisiei Tismăneanu – este complet ignorat într-un spațiu public capturat de succesorii comunismului, iar istoria comunismului devine obiect de studiu la liceu abia de anul acesta.

Revenind la film, remarcăm că, deși dramele paralele care îl alcătuiesc nu se transformă în tragedii, problemele de ordin moral pe care le ridică nu sunt rezolvate, ci doar suspendate. Merită deci să medităm asupra lor cel puțin până când Bogdan Mureșanu – sau alt regizor inspirat – se va ocupa de soarta personajelor în cei 35 de ani care au urmat.

 Rodica Culcer

Comunismul etern și fantoma revoluției

Timpul ajută la decantarea emoțiilor și spulberarea iluziilor, așa cum poate facilita nașterea unor mitologii, conferind o aură poetică evenimentului crud și prozaic. Pentru filmul lui Bogdan Mureșanu, Anul Nou care n-a fost, cei 35 de ani scurși de la Revoluția din Decembrie 1989 au servit unei înțelegeri mai bune a ceea ce „a fost“, oglindit prin ceea ce „n-a fost“. Totul se petrece în film cu aproximativ o zi înainte de declanșarea revoluției în București, după izbucnirea ei la Timișoara și antrenează o serie de personaje din medii diverse, de la securiști și cadre de partid la lumea artistică, regizori și actrițe, de la personal tehnic, cameramani, directori de imagine la simpli muncitori. Personajele sunt urmărite cu atenție în detaliile prozaice ale preocupărilor cotidiene, focalizând însă o tensiune inexorabil legată de imixtiunea politicului în existența lor. Cu mici excepții, o mamă de securist care trăiește marasmul Epocii de Aur sub semnul deziluziei celei mai amare, o actriță care are probleme de conștiință în a recita în cadrul programului de Anul Nou un Plugușor omagial dedicat Tovarășului suprem, un tânăr care vrea să fugă în Occident, toate personajele înfățișează sub diverse chipuri supunerea și adaptabilitatea. Revolta ocupă spații mici și situații particulare, dar ea ilustrează tot atâtea neputințe. Ce este remarcabil cu privire la lumea care stă să se prăbușească? 1.Toate aceste personaje, absolut toate trăiesc în orizontul eternității societății socialiste multilateral dezvoltate, nu există nici cea mai mică idee revoluționară sau un vag presentiment al schimbării. Altfel spus, revoluția nu preexistă datei de 21 decembrie, nimeni nu se pregătește pentru ea nici măcar mental. Evadarea ratată a fiului regizorului de televiziune Ștefan Silvestru demonstrează că din această lume nu se poate ieși. 2. Mecanismul supunerii este unul al fricii și suspiciunii generalizate: refuzul actriței Florina de a recita un text omagial poate declanșa o reacție în lanț a demiterilor sau chiar a distrugerii unor cariere; o scrisoare nevinovată cu adresă fictivă scrisă de un copil care solicita pentru tatăl său, Gelu, ca dar de Moș Crăciun, moartea lui „nea Nicu“, cum era apelat tovărășește dictatorul, generează o dramă în familie pentru posibilele repercusiuni; securistul Ionuț Dincă descoperă cu stupoare că este, la rândul său, supravegheat de organe. 3. Fiecare este șantajabil și vulnerabil, iar logica după care funcționează aproape toate personajele este cea a compromisului cu puterea și reprezentanții de proximitate ai ei. Toate acestea formează o lume cu reflexe mentalitare bine precizate, unde absurdul, grotescul și minciuna oficială fac parte din „normalitatea“ cotidiană. Drept concluzie, lumea pe care o înfățișează în câteva nuclee dramatice Bogdan Mureșanu este una în care politicul s-a insinuat în toate celulele firii, colonizând mințile oamenilor și mutilându-le sufletele, o lume care nu cunoaște ideea de libertate și a încetat cu mici excepții să mai aspire la ea, una pentru care Revoluția vine ca un accident, luând-o pe nepregătite.

Cu toate acestea, filmul lui Bogdan Mureșanu mai surprinde ceva: nu mai există niciun liant social, nicio articulație care să susțină partidul-stat și oligarhia comunistă. Ideologia devenise literă moartă în anii ceaușismului târziu. Astfel că, niște petarde, la propriu – aceasta este fabula din film –, generează haosul, revolta și căderea vertiginoasă a regimului asemenea unui castel din cărți de joc. Pur și simplu. Fabula aceasta, cum nu se poate mai actuală, ar trebui privită cu mare atenție de către actualii guvernanți, în măsura în care sunt în stare s-o înțeleagă!

 Angelo Mitchievici

A fost ce-a fost…

O operă de artă care își propune să ofere o imagine asupra unui fragment de trecut apropiat pare sortită, prin definiție, unei perspective realiste. Statutul de obiect artistic pare însă garanția statutului ei ficțional. În asemenea (pre-) condiții întrebarea care se pune este: în ce formulă va doza realizatorul ei amestecul între cronică – gen prin excelență istoric, reportaj (specie non-ficțională, dar aparținând, totuși, literaturii) și poveste (înțeleasă ca expresie prin excelență a ficționalului, a imaginarului).

În cazul filmului artistic Anul Nou care n-a fost (2024) realizat de regizorul Bogdan Mureșanu reconstituirea istoricește validă și acurată întâlnește inconsecvent ficționalul satiric și chiar umoristic nebalansat însă de vreo propensiune înspre tragic. Cele vreo patru sau cinci povești – câte, de fapt? – întrețesute, relativ și destul de lax, în ancadramentul dramatic clasic al unității de timp (24 de ore în 20-21 decembrie 1989), de spațiu (București) și acțiune (evenimentele preambul ale căderii regimului comunist în România), radiografiază simbolic, prin intermediul protagoniștilor lor, diferitele straturi ale societății. Sunt astfel angrenați în desfășurări un ofițer de Securitate și mama lui, pensionară comunistă excedată și scârbită, un regizor de televiziune și fiul acestuia, student și transfug eșuat, o actriță de teatru deprimată și protectorul ei ipocrit, regizor la teatru, dar și vecinii sordizi ai respectivei, prilejuind apariții secvențiale și altor tipuri din epocă: șeful securiștilor (vreun maior, ceva), directorul televiziunii (om al stăpânirii), profesoara de română pricepută la raportări către Securitate, celălalt student, decis să o șteargă din țară și pe cât de voluntar, pe atât de naiv, ofițerul de grăniceri brutal…

Acolo unde survine umorul în trama filmului, influența – probabil involuntară – a modului de a nara filmic al lui Nae Caranfil și chiar al lui Cristian Mungiu apare cu evidență. Unde se apasă pe clapa dramei de destin (povestea actriței și a fiului de regizor dornic să devină transfug), catharsis-ul nu se realizează, iar efectul șchioapătă.

Filmul lui Bogdan Mureșanu pare, într-un anume sens, un bilanț care vine cumva dinspre Mircea Daneliuc în versiunea sa inspirată și cei doi deja menționați colegi din valul postrevoluționar al filmului românesc. El scapă întrucâtva de neorealismul tranziției cinematografice românești, dar nu depășește în curaj, în dibăcie artistică sau în viziune performanțele deja obținute de antecesorii imediați. Pe scurt: filmul românesc actual își mai așteaptă încă performerii. Ce bine însă că, prin Bogdan Mureșanu, el dobândește măcar un regizor bun!

În ce privește distribuția, mi se pare că se evidențiază Adrian Văncică – acest posibil Bob Hoskins al filmului autohton – și Emilia Dobrin, cu un bine conturat al nostalgicei fără speranță. Nici Nicoleta Dincă nu este dezamăgitoare, deși rezolvarea exasperării ei în secvența finală rămâne neverosimilă.

Pe scurt: un film de văzut și de contabilizat printre cele care salvează obrazul cinematografiei noastre actuale fără a sparge malul, dar și fără a-ți stârni reacții de jenă, ca atâtea dintre producțiile mai recente.

Ovidiu Pecican

 

A transmite, a învăța

Un nod istoric de cea mai mare însemnătate (pentru că atât de intens, de încărcat cu intrigi, date, fapte, crime, responsabilități & iresponsabilități) – așa cum, dincolo de orice dubiu, este decembrie 1989 pentru conștiința publică românească – își găsește cu greu o expresie artistică majoră. Tentative au fost numeroase – și în literatură, și în cinematografie, și în artele vizuale – și, odată cu ele, dintre cele de fapt, unele sunt chiar ceea ce se cheamă realizări. Una, relativ recentă – foarte buna carte (nu roman după regulile-standard) de reflecție despre decembrie 1989 și despre ce a făcut autorul ei și despre ce am făcut noi cu uriașul capital al acelor zile pe intervalul celor trei decenii și jumătate scurse de atunci, Dublu autoportret, semnată Varujan Vosganian. O alta, și mai recentă – cu ieșiri publice pe finalul anului trecut, un an încercănat și încărcat, politic și nu numai, cu multe fapte îngrijorătoare, o parte dintre ele care amintesc dureros de ceea ce era la noi înainte de 1989 – filmul excepțional, scris și regizat de Bogdan Mureșanu, Anul Nou care n-a fost. Sunt multe virtuțile acestui film – pentru cine e dispus să admire. Între ele, neapărat: jocul complex și foarte convingător al actorilor (Adrian Văncică, Iulian Postelnicu, Emilia Dobrin, Nicoleta Hâncu, Mihai Călin fac roluri memorabile); scriitura de scenariu proaspătă, pe bune, nu închistată și șablonardă, nici isteric-violentă cum erau scenariile din primul deceniu postcomunist; o claritate morală ca notă generală a filmului, care nu e demonstrativă, ci firească, implicită cu privire la marele „elefant“ din încăpere (regimul comunist românesc, în ultimele sale zeci de ore oficiale); un aranjament scenic „de acolo“, din lumea acelor ani care aveau culoarea fricii, a disperării și a blazării (unii i-au spus: gri-șobolan); intrigă inteligentă, mize mari, discursuri – estetic, istoric, moral – remarcabile. Nu în ultimul rând: e un film care respiră firesc și adevăr; nu e tras în jos de ideologie, ci, dimpotrivă, are o anumită naturalețe de a vorbi, nu de puține ori în registru discret-comic, despre timpuri foarte grele. E un film care nu exaltă, defel, comunismul, dar care nici nu stă sub umbrela a ceea ce s-a numit „anticomunist isteric“. Cei care au lucrat la acest film au găsit un ton bun, foarte convingător, o muzică memorabilă a discursului despre ultima zi a comunismului oficial de la noi. Direcția în care filmul acesta „vorbește“ celor care aleg să îl vadă este corectă; tonul pe care o face nu e unul strident. Dar despre lecția aceasta e vorba în fond – așa cum ne spune chiar regizorul Bogdan Mureșanu: cei de azi au ocazia „să vadă cât de repede se poate câştiga sau se pierde libertatea. E adevărat că atunci când îţi pierzi libertatea, şi pentru că frica e contagioasă, nu se repară aşa uşor. Cum nici noi, de fapt, nu am reparat atât de uşor trauma comunismului. Iată că, după 45 de ani de comunism mai adăugăm încă 35. Este uriaş. Şi nu e curăţat tot ce s-a întâmplat acolo, pentru că lucrurile astea lasă urme adânci în sufletul şi mintea oamenilor: frica, paranoia şi lichelismul“.

P.S. Titlul sub care stă acest text nu este unul original. E reproducerea unuia de pe o carte – pe care o avem și în limba română – cu trei autori cunoscuți: Marie-Claude Blais, Marcel Gauchet și Dominique Ottavi. „Problema cea mai profundă a școlii de azi este că ea nu mai știe ce înseamnă învățarea“ – e una dintre recurențele semnificative ale acestei cărți. La fel și în ceea ce privește Revoluția Română din decembrie 1989. Nu (mai) învățăm așa cum se cuvine despre ce a fost atunci. Iar a uita e departe de a transmite ceea ce e cu adevărat important; e chiar opusul.

Cristian Pătrășconiu

 

Cadoul de Anul Nou

Regizorul și scenograful Bogdan Mureșanu păstrează pentru excelentul film cu alură documentară Anul Nou care n-a fost mai mult de jumătate dintr-un scurtmetraj de 23 de minute, Cadoul de Crăciun, turnat în 2018. Este vorba, prin urmare, despre regândirea unei desfășurări în manieră caleidoscopică a acelei pelicule despre ziua premergătoare evenimentelor din 21 decembrie 1989. Referitor la tematica din acest interval temporal, izbânzii romanești de anul trecut a lui Varujan Vosganian, cu romanul Dublu autoportret. Memoria unei zile, i se alătură succesul peliculei cinematografice a lui Bogdan Mureșanu. Titlul filmului trimite la programul derulat la televiziune în noaptea de An Nou, când partea ideologică ar fi trebuit să fie asigurată de emisiunea „Plugușorul patriotic“. Fraza-cheie era: „Întreaga națiune îl urmează pe singurul om care întruchipează simbolul viu al dragostei de țară.“ (din regie se insistă ca în recitare să se spună că simbolul era – încă – viu). Nu este un film despre ceea ce s-a numit Revoluția română, care rămâne în fundal prin câteva secvențe de la sfârşitul filmului (primele împușcături din Piața Palatului, fraternizarea armatei cu populația și procesul cuplului Ceaușescu). Pe regizor îl interesează viața cotidiană a câtorva oameni obișnuiți aflați în pragul revoluției, cu preocupările lor mărunte (cumpărarea bradului de Crăciun, așteptarea portocalelor de sărbători, tăierea porcului), cu reacțiile firești, pe care evenimentele îi iau prin surprindere.

Alternarea de secvențe filmice se face după o ritmică a firescului, cu scurtele imagini care survin ca un contrapunct în desfășurarea unui episod mai lung. Derularea de fapte se realizează într-o manieră care încearcă să refacă cu mijloacele artei filmice fluxul existențial al acelei zile. Cele șase personaje principale, cu narațiunile aferente, își intersectează câteodată drumurile fără să se cunoască. Mă voi opri doar asupra unei piste narative, îmbibate de umor negru: încercarea nereușită a mamei securistului nu de grad înalt, Dincă, de a se sinucide în casa ce urmează a-i fi demolată. Tentativa sinuciderii prin inhalarea gazelor din sobă eșuează, pentru că s-a întrerupt livrarea lor („Paștele mamei voastre! Acum v-ați găsit?“ – spune sinucigașa ratată cu năduf). Trebuie amintit faptul că demolările efectuate de Ceaușescu au cauzat asemenea drame. La un moment dat, mama îl întreabă pe fiu dacă știe că sunt oameni care au murit de dorul de casă (în cadrul acelui dialog, între mamă și fiu există pe masă o bine plasată lumânare aprinsă). Asemenea drame au fost pricinuite nu numai atunci și în acest sens amintesc nuvela lui Fănuș Neagu, Acasă, unde o bătrână din vremea lui Dej intră aproape cu forța în fosta casă confiscată, pentru a-și da sufletul.

Viețuim în aceeași perioadă istorică și în chip felurit, potrivit soartei date fiecăruia dintre noi. Vizionarea filmului capătă, cu siguranță, semnificații afective pentru cei care au trăit acele timpuri, deoarece ele sunt legate de copilăria, de adolescența sau de tinerețea noastră. Generațiile născute după 1990 nu știu ce înseamnă lipsa apei calde, obținerea unui ton de telefon, așteptarea portocalelor de Crăciun, întreruperea energiei electrice, împingerea unei mașini pentru a demara, planurile de a fugi din țară, lipsa medicamentelor (îndeosebi a… distonocalmului). Coloana sonoră, de obicei aleasă în contrast cu starea de spirit a personajelor, este foarte sugestivă și am reascultat, nu întotdeauna cu nostalgie, melodii din acea vreme. Fundalul sfârşitului de film a fost asigurat de Bolero-ul lui Maurice Ravel (dar cred că ar fi fost mai potrivită Ciuleandra noastră). Îmi închipui că a fost dificil pentru Bogdan Mureșanu să reconstituie decorul sfârşitului epocii de aur, pentru că trebuiau evitate aspectele postdecembriste. Costumația este impecabilă, scenariul este bine scris, jocul actorilor este convingător, iar dialogurile sunt întru totul verosimile. Anul Nou care n-a fost reprezintă o autentică mărturie, ce provoacă un zâmbet amar, despre închisoarea extinsă la nivelul întregii țări, despre cei trei „F“ (frică, foame, frig), despre absurd, dar și despre nesperatele atitudini de curaj ce pot izbucni pe neașteptate.

Vasile Spiridon

 

Mica istorie a marilor suferințe

Filmul Anul Nou care n-a fost oferă privitorilor săi cel puțin două concluzii valoroase.

Cea dintâi este legată de confirmarea faptului că arta permite o perspectivă mai emoționantă și, de aceea, mai convingătoare decât istoria. Istoria vorbește, cel mai adesea despre conducători, despre împărați, regi, comandanți de oști, în timp ce arta vorbește despre oameni obișnuiți care nu au decât destinul propriu și, uneori, nici pe acela. Istoria vorbește, cel mai adesea, despre învingători. Arta vorbește, însă, cel mai adesea despre învinși. Manualele și tratatele vorbesc despre cei care fac istoria, arta, mai ales despre cei care suferă istoria, mai mult decât s-o trăiască.

În istorie, suferința este un detaliu. Uneori este doar un adjuvant, așa cum mortarul e necesar pentru a lipi laolaltă cărămizile cu care se înalță clădirea, iar suferința este necesară pentru ca evenimentele să se petreacă. Victimele devin, în istorie, inutile. Istoria are o viziune cinică asupra morții, moartea e, mai degrabă, statistică. O cifră urmată de multe zerouri. Spre deosebire de istorie, în artă moartea nu are zerouri. În artă suferința capătă nume, viziunea morții și a suferinței nu e panoramică. Moartea, ca și suferința își revendică propria identitate. În istorie piramidele de capete, cetățile incendiate sau gropile comune se întâlnesc la tot pasul. În artă, chiar și la căpătâiul gropilor comune, fiecare mort are dreptul la o cruce pe care stă scris numele lui. Din acest motiv, personajele din Anul Nou care n-a fost creează o perspectivă mai profundă, mai convingătoare decât orice descriere academică, savantă asupra comunismului românesc.

A doua concluzie este aceea că Revoluția i-a găsit pe români nepregătiți. Ea a venit tocmai când românii se obișnuiseră cu comunismul. Viața era bine rânduită, fiecare avea calea bătătorită spre băcanul din colț, care ascundea alimentele lesne vandabile sub tejghea, spre șeful stației de benzină care vindea peste cotă, fiecare știa de unde se procură țigări americane, parfumuri franțuzești, cafea braziliană pentru anumite atenții, tocmea o vecină care avea timp și răbdare să stea ore în șir cu telefonul la ureche pentru comenzile de butelii, învățase să fure curent cu magnetul pus pe contor sau legând firele electrice la pământ, privea pe casetă, înghesuit între prieteni, filme străine, timp în care conducătorul își răcea gura de pomană în cele două ore de program zilnic pe ecranele alb-negre ale televizoarelor. Resemnarea era copleșitoare, dar, în același timp, parșivă. Scopul nostru nu era să schimbăm regulile, ci doar să le ocolim. Izbânda nu era transformarea unor legi proaste în altele mai bune, ci strecurarea prin hățișul lor. Dacă a existat o formă de rezistență, ea nu a fost o rezistență prin refuz, ci una prin adaptare. Pe atunci, a fi rebel, a te împotrivi, așadar, nu însemna să schimbi lumea din jurul tău, ci să izbutești să nu te schimbi tu, într-o lume care nu ți se potrivește. Izbânda nu era să schimbi, ci să nu te schimbi. Filmul ne oferă, în această privință, un exemplu (cazul actriței silite să recite versuri omagiale). Iar când împotrivirea era deja peste puteri, când adaptarea cerea un preț imposibil de plătit, locul adaptării îl lua evadarea. Fie în tentativa de a te exila, evadarea din țară (în film, cazul frontieriștilor), fie în tentativa de a evada din lume (cazul femeii silită să-și părăsească locuința sortită demolării). Pentru toți ceilalți, pentru celelalte personaje ale peliculei, comunismul pare implacabil. Nimeni nu le-a vorbit despre postcomunism, postcomunismul a fost, dacă putem spune așa, o invenție a postcomunismului.

Acestea sunt marile merite ale filmului, care ar putea să devină material didactic pentru predarea istoriei recente în școli. Din păcate, meritele sale se opresc aici, pentru că finalul este ratat. El alunecă tocmai în festivismul pe care, până atunci, filmul îl combătea. Cel care cunoaște realitatea, inclusiv Anul nou care totuși a fost, simte că la montaj a fost tăiat ceva, fie din stângăcie, fie din premeditare. Dacă, de pildă, unul dintre personaje ar fi fost preluat dintr-o biografie reală, iar la sfârșit ar fi apărut imaginea unei cruci de marmură din Cimitirul alb, a victimelor represiunii, de pe Calea Șerban Vodă, purtând numele lui, imaginea ar fi fost mai veridică. Așa, se lasă sentimentul că Revoluția, provocată, în film, de niște pocnitori aruncate pe trotuar, s-a transformat dintr-o dată și fără rest într-un miting în care manifestanții aduceau o euforică odă libertății. Din ce-mi amintesc, între timp s-a mai întâmplat ceva. Dacă Anul Nou care n-a fost a dorit să fie doar o tragicomedie, atunci a reușit să se păstreze între aceste limite.

Varujan Vosganian