Personaje contra sălbăticiuni

Literatura română s-a născut într-o lume cu precădere rurală. Civilizația românească s-a menținut pînă foarte de curînd în cadrul tradițional care este al satului și în imediata proximitate a naturii. În acest context, este firesc ca personajele literaturii române, care este una destul de cantonată în rural, cel puțin pînă pe la jumătatea secolului XX, să vină în contact cu fauna sălbatică.

Aceasta oferă ca avantaj posibilitatea de a fi vînată, ca sursă de hrană. Uneori reușita vînătorii este vitală. Personajele poemului epic Moartea Căprioarei de Nicolae Labiș, tată și fiu, pîndesc în pădure, la un loc precis, de adăpare, o căprioară de uciderea căreia depinde supraviețuirea familiei. Copilul, care narează întîmplarea, înțelege finalmente că mila pentru sălbăticiunea omorîtă concurează cu nevoia de a mînca și această necesitate vitală învinge orice alt sentiment.

Există însă un alt aspect al interacțiunii cu fiarele, și anume pericolul reprezentat de ele, mai ales dacă sînt atacate de om. În afara unor rare situații exotice, pentru personajul trăitor în România pericolele se reduc la confruntarea cu lupii și urșii. Înainte de a ne ocupa însă de aceștia să notăm că, în cazuri la fel de puține, sînt semnalate și alte vietăți potențial periculoase. Astfel, în excursiile lor prin locuri neumblate, locuri destul de multe încă prin anii 1950, cînd au fost scrise cărțile, Cireșarii lui Constantin Chiriță se întîlnesc cu lupi și urși, dar și cu un rîs. Unul dintre personaje, vajnicul băiat poreclit chiar Ursu, ucide un linx care se pregătea s-o atace pe una dintre cireșare. Să sugrumi rîsul cu mîinile goale e o performanță demnă de Old Shatterhand. Același Ursu o salvează pe Lucia de veninul unei vipere cu corn, sugînd sîngele înveninat și scuipîndu-l apoi. Simultan, vipera e ucisă de Țombi, vigilentul cățel al expediționarilor. En passant, tinerii eroi se mai întîlnesc cu un bursuc, acesta inofensiv.

Un caz grav de agresiune animală, fără implicarea patrupedelor mari, este relatat de Gala Galaction în povestirea La vulturi! La începutul secolului XIX, cînd vulturii nu erau rarități pe cale de dispariție, o țărancă din munți, Agripina, este surprinsă singură, cu trei copii mici, de o năvală a unei cete de turci. Ea părăsește satul, urcînd greu spre munte, unde socrul ei e staroste de ciobani, cu doi copii mai mari alături și purtîndu-l în brațe pe mezinul Păunaș. Aproape ajunsă, dar epuizată de urcuș, femeia face greșeala să lase pruncul sub o căpiță de fîn și ajunge la Dănilă, socrul, ca să-i pună mai repede la adăpost pe primii născuți. Dănilă coboară să-l ia din ascunzătoare pe Păunaș, dar nu-l mai găsește. Copilul cu nume de pasăre blîndă a fost ucis de răpitorii înaripați.

Revenind la fiarele cele mai primejdioase, lupii și urșii, incidența întîlnirii cu ele este mult mai mare. Am menționat cireșarii care întîlnesc un urs, dar sînt asediați într-o construcție părăsită, iarna, de o haită de lupi violenți. Ingenioșii tineri găsesc o modalitate de a ieși, închizînd agresorii în alcătuirea din lemn, și apoi dau foc clădirii. Azi ar fi pățit necazuri, lupii fiind specie protejată.

Urși malefici apar în povestirea Ochi de urs a lui Mihail Sadoveanu, ursul care deoache cu privirea fiind o deghizare a Diavolului, și într-o povestire a lui I.L.Caragiale, O reparațiune. Un urs atacă repetat un schit, furînd mere de o calitate excepțională dintr-un pom aflat în grădină. Un țigan mut încearcă să-l oprească, dar e lovit de urs. Cînd se răzbună, pîndind fiara, mutul o lovește în cap cu un par și o ucide, dar cade mort lîngă victima sa. Deși aparent realistă, povestea e stranie și pare deschisă unor interpretări mitologice. Răul întruchipat de urs și „binele“, în chip de răzbunător mut, se anihilează reciproc complet ca materia și antimateria. Situația revine la normal, starețul observă: „bine că ne-a scăpat de fiară“.

Lupii atacă tradițional stînele și turmele, dar uneori și orășenii sînt în pericol. Niște lăutari (taraful lui Mitică Ciolacu) veniți de la o nuntă, într-o noapte de iarnă, în romanul Groapa al lui Eugen Barbu, sînt încolțiți de o haită de lupi „la margine de București“. Deși unul se miră: „ce să caute lupii în București“? Soluția găsită este să cînte din toate puterile ca să țină bestiile la distanță. Condițiile sînt nepropice interpretării, mai ceva ca pe Titanic, gerul nopții îi paralizează și, cu o excepție, sînt mîncați pe rînd. Autorul mărturisea că s-a inspirat dintr-un fapt divers real, povestea e totuși cam neverosimilă.

Un animal foarte neplăcut și repudiat în viața reală ca și în literatură este șarpele. Deși mitologia populară menționează șarpele casei sau șarpele străjer ca un simbol al stabilității și purității locuinței, el nu e îndrăgit. Chiar dacă nu e veninos, precum vipera cu corn menționată mai sus, el pare mai curînd malefic și mitul biblic îi dă o proastă reputație de viclenie și demonism.

Mircea Eliade, ca specialist în mituri, valorifică simbolul șarpelui în nuvela cu acest nume (1937). Tînărul Sergiu Andronic luat într-un grup de vilegiaturiști care organizează o petrecere într-un loc foarte precis, este un tip misterios. El știe povești înfricoșătoare pe care le spune celor care fac cunoștință cu el chiar atunci. La un moment dat, noaptea, Andronic afirmă că în apropiere se află un șarpe și că îl va alunga. După ce îl cheamă, iar șarpele, prin magie, chiar vine, vraciul de ocazie îi ordonă să plece prin lac spre insula aflată în mijlocul lui. Se pare că sursa de inspirație a prozatorului a fost o povestire a unui înaintaș al lui, I. Al. Brătescu-Voinești. Acesta ar fi asistat la „fermecarea unui șarpe“ pe cînd se afla la pescuit, de către un țăran. A pus cele relatate în povestirea Minunea, publicată în 1928. Tema apare și la Mihail Sadoveanu în povestirea Vrăjitorul de șerpi din volumul Împărăția apelor. Și la Eliade, șarpele este acvatic. Tînăra Dorina, din grupul de excursioniști, se îndrăgostește de Andronic și, în vis, are revelația că Șarpele este o ipostază a lui Andronic și invers. Mai exact că ziua ar fi șarpe și doar noaptea om. Sub impulsul visului, ea pleacă, în barcă spre insulă, în toiul nopții și îl găsește acolo pe Andronic, cît se poate de uman. Din nuvelă nu aflăm ce s-a întîmplat apoi în zori. Se va fi prefăcut în șarpe?

Un mit care a fost exploatat și în literatura noastră este cel al licantropiei. El apare însă mai rar la noi decît în literatura fantastică din Occident. Oameni care se transformă în lupi constituie personaje ale prozatorului contemporan Răzvan Nicula, în romanul său Pedeapsa cerului. Alter ego. Există, desigur, și o afecțiune psihică (licantropia clinică), dar ea nu are legătură cu prefacerea misterioasă a oamenilor în lupi. De fapt e vorba de o ființă diferită, un pricolici de pildă, care are două ipostaze diferite: omenească și candidă.

Luparul, din povestirea În mijlocul lupilor de Vasile Voiculescu, e un pădureț singuratic și un stăpîn al lupilor, trăind în afara comunităţii. Lupul, ca și Luparul poate fi singuratic, deși mai des e asociat cu haita. Luparul lui Voiculescu îl duce pe povestitor în mijlocul lupilor în noaptea Sfântului Andrei, consacrată pentru ritualuri magice. El cunoaște limba lupilor, transmisă din tată-n fiu, și e ostracizat de oameni tocmai pentru că ar avea capacitatea să discute cu lupii, să-i atragă și să-i stăpînească.

Mai rar apar în literatură peștii, iar aceștia cu precădere la Mihail Sadoveanu și I. Al. Brătescu-Voinești, pasionați de pescuit. Dar Lostrița din povestirea cu acest nume a lui Vasile Voiculescu este un fel de naiadă care-l farmecă pe povestitor. Un pește „colosal“, din specia somn, apare și este prins în nuvela lui Titus Popovici, Moartea lui Ipu. Tînărul narator și Ipu îl prind cu coropișniță pe imensul silurid. Ceea ce stîrnește uimirea unui ofițer neamț, încartiruit în sat, în 1944, care face și o fotografie, spre amintire.

Un caz special este cel al românului Mihai Tican Rumano, ziarist, dar și membru al Societății Scriitorilor Români, autor al unor cărți de călătorie exotică (Lacul cu elefanți, Monștrii apelor, La vânătoare în Congo) bine scrise din punct de vedere literar și care se poate spune că țin de memorialistică, dar au, probabil, și o doză de ficțiune. Împăratul Haile Selassie al Abisiniei i-a conferit scriitorului român Ordinul Steaua Etiopiei pentru volumul său despre această țară.

Ar mai fi destule de spus despre contactul personajelor literare cu fauna sălbatică, dar concluzia ar fi aceeași: deși omul prigonește speciile și chiar le periclitează, ele îl fascinează și constituie un filon literar însemnat, inclusiv în operele autorilor români.