„Poate fi cultura o formă de proprietate? Această relatare extraordinară demonstrează că istoria civilizațiilor din întreaga lume este una bazată pe amestec, împărtășire și împrumut. Martin Puchner arată cum, secole la rând, diverse forme de artă au traversat continentele pentru a produce capodopere. De la orașul pierdut al lui Nefertiti și epoca de aur a literaturii arabe până la teatrul nigerian din secolul XX și poezia modernistă, autorul explorează modul în care, în decursul timpului, contactul dintre diferite popoare a impulsionat inovația artistică, în vreme ce reglementarea culturală și purismul au subminat de cele mai multe ori chiar societățile pe care încer-cau să le protejeze. Călătorind prin Grecia antică, India lui Aśoka, China dinas-tiei Tang și multe alte epoci, această nouă istorie triumfală dezvăluie punctele de trecere care nu numai că au inspirat științele umaniste, dar au făcut din noi ființe umane“ – acesta este argumentul editorilor români ai unei cărți excelente, Cultura. Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații (Editura Trei, București, 2024, tra-ducere de Radu Șorop), scrise de Martin Puchner, unul dintre umaniștii de top ai lumii, deținătorul catedrei „ron and Anita Wien“ la Harvard University, unde predă literatură engleză și comparată. Mai jos, un interviu exclusiv pentru „România literară“ cu autorul cărții.
Când este cultura o veste bună? Și opusul: când nu este? Când face rău cultura?
Cred că este o întrebare crucială. Despre cum ia naștere o carte. Am observat că majoritatea discuțiilor despre cultură, la ora actuală, iau o turnură oarecum negativă. Se discută despre războaie culturale, despre însușire culturală. Când survine o problemă într-o organizație, se cataloghează, imediat, drept o „problemă culturală“. Multe dintre discuțiile noastre despre cultură indică problemele. Simt că e ceva în neregulă cu acest lucru. Adesea reies aspecte negative ale culturii, care nu e mereu minunată. Am simțit că aceasta este o perspectivă prea îngustă asupra culturii. Ei bine, așa mi-am dat seama și că nu aveam o înțelegere solidă, robustă a teoriei culturii. Nu aveam un răspuns mulțumitor la întrebarea „Ce este cultura?“ și nici la una încă și mai importantă, anume „Cum funcționează ea?“ Astfel, mi-am dat seama că trebuie să fac un pas în spate față de dezbaterile contemporane atât de încinse despre cultură și să mă îndrept către principiile sale fundamentale, ca să-mi dau seama cum funcționează cultura. Într-un fel, cartea mea recentă este un răspuns la întrebarea dvs. Primul meu impuls nu a fost să spun dacă cultura este bună sau rea, ci, în principiu, să arăt ce este cultura și cum funcționează, după care m-aș afla într-o postură mai adecvată ca să abordez chestiuni actuale referitoare la cultură: subiecte fierbinți, precum aproprierea culturală, restituirea obiectelor către muzee, toate aceste chestiuni spinoase.
De fapt, ce este, ce înseamnă cultura pentru dvs. acum? O definiție a culturii ar trimite la ideea de acumulare.
Pentru mine, cea mai cuprinzătoare definiție a culturii ar fi: ceea ce ni se transmite automat nouă, oamenilor, prin gene. Biologic vorbind, oamenii sunt la fel de sute de mii de ani în urmă.Suntem identici, în termeni de evoluție biologică. Doar că noi, oamenii, ne înscriem și pe o a doua traiectorie, dacă doriți. O traiectorie culturală, care nu se bazează pe o capacitate biologică, ci pe ceva ce am realizat noi, oamenii: tehnologii pe care le-am acumulat și pe care trebuie să le transmitem către generațiile viitoare, altfel ele nu sunt transmise automat, de aceea mă axez pe anumite instituții. Orice, de la caverne până la universități. Toate locurile în care se acumulează cunoștințe. Trebuie să mai fac o distincție. Spre exemplu, și știința este ceva ce societatea omenească a acumulat și a transmis mai departe – inovațiile tehnologice. Deși nu intră în sensul restrâns a ceea ce consider eu a fi cultură și fac diferența dintre cultură în sensul de cunoștințe științifice și tehnologice, lumea naturală, tehnologii etc. și cultură în sens mai restrâns. Ce aș numi eu cultură nu este know-how, ci know-why, de aici și conflictul permanent dintre semnificații. Acum pătrundem pe terenul artei și al diverselor discipline și interacțiuni cu cultura ce semnifică o orientare în lume, răspunsuri, deși înseamnă și căutarea sensului. Acesta consider a fi domeniul artelor și științelor umaniste, prin urmare și al culturii.
Permiteți-mi să vă provoc puțin. În ce alte epoci, în ce alte țări sau regiuni – de fapt, în ce alte culturi – v-ar fi plăcut să trăiți?
În mai multe regiuni, cu siguranță. Am crescut în Europa (în Germania, cea mai mare parte, o vreme în Italia) și în Statele Unite în ultimii ani, deci am experiență cu deplasarea de la o cultură la alta, din acest motiv cartea mea pune accentul pe contactul intercultural și pe transfertilizarea diverselor culturi. Călătoresc în multe zone, iar pentru mine e foarte interesant să nu mă aflu în mijlocul „majorității“, ci în acea parte a culturii în care trebuie să înțelegi cum funcționează lucrurile și să faci față lucrurilor la care nu te aștepți și pe care nu le cunoști. Pentru mine, aceasta este o sursă fundamentală de plăcere și, într-un fel, am studiat cultura cu această atitudine. Există numeroase relatări despre călători, traducători care au adus un obiect dintr-o cultură diferită și nu știu ce să facă cu el. Apoi, despre perioadele istorice… Indiferent cât credem că știm despre trecut, tot rămâne o parte imensă de necunoscut. Eu am încercat să mă documentez cât mai mult cu putință despre fiecare cultură și despre viețile personajelor istorice, însă este greu de cunoscut, în cea mai mare parte a istoriei, cum decurgea viața obișnuită, deoarece nu era marcată nicăieri. De aceea fac, adesea, apel la însemnările călătorilor din vechime, a călătorilor chinezi care se deplasau în India. Spre exemplu,studiez și romane și jurnale, cum ar fi un jurnal scris la curtea imperială japoneză, prin anul 1000, care ne ilustrează viața în acea perioadă. Poți aprecia orice moment, la care se referă oricare dintre capitole, deoarece am petrecut mult timp imaginându-mi cum ar fi fost să trăiești în acele perioade istorice. Poate că răspunsul acesta vă dă indicii despre personalitatea mea și despre experiența pe care am inclus-o în carte.
În argumentul generos pe care-l dezvoltați în cartea Cultura, ajungeți, uneori, și în locuri și perioade istorice exotice. Ce ne spune această preumblare a dvs. prin spații și perioade despre ce este, de fapt, cultura?
Știți… omul reproduce permanent cultura. Încercăm să ne reconectăm cu trecutul, căutăm rămășițele trecutului. Căutăm întreruperi și lucruri care au fost date uitării. Căutarea și recuperarea trecutului este o altă dinamică la care apelăm. Din punctul meu de vedere, cultura este, în orice moment, ceva ce reclădim din bucăți. Aducem mereu bucățile laolaltă și, în același timp, lăsăm și multe detalii pe dinafară. Se ajunge, uneori, la ceea ce numim dezbaterea despre istoria culturii. Motivul pentru care ajung în locuri mai puțin cunoscute, considerate exotice, este că istoria culturii actuale este statică, dincolo de ideea că fiecare cultură pregătește calea pentru următoarea: cultura greacă a influențat-o pe cea romană, cultura romană a influențat-o pe cea europeană ș.a.m.d. E ca la Jocurile Olimpice: grecii dețin torța olimpică, pe care le-o predau romanilor, care o apucă și o dau mai departe europenilor. Cred că aceasta este o viziune fundamental greșită. E mult mai interesant de știut cum funcționează, de fapt, cultura. Are mult mai mult de-a face cu întâlniri neașteptate, cu lucruri pierdute demult care sunt găsite, recuperate. Odată ce începi să analizezi cultura din această perspectivă, capătă importanță mai multe episoade distincte. Noi, în America și în Europa, știm mai puțin despre asta. Vechiul text religios din Etiopia antică Kepranagasta face conexiuni cu Biblia evreiască, dar relatează propria versiune a istoriei, adunând laolaltă părticele din alte istorii și narațiuni. Kepranagasta este foarte puțin cunoscută în afara mediului de cercetare, însă eu scot la iveală aceste scrieri, deoarece cuprind această relatare a culturii, plus multe altele.
În ce sens este cultura o formă de proprietate? Și întrebarea în oglindă: cum ar putea cultura să nu fie așa – o formă de proprietate?
Este o întrebare foarte bună. O chestiune care m-a preocupat permanent. Am tot încercat să recompun, în carte, imaginea mare a istoriei din părticele. Aceasta decurge dintr-o dezbatere încinsă la ora actuală, poate mai intensă în SUA decât în Europa, deși se globalizează. Dezbaterea despre aproprierea culturii, care conține conceptul de proprietate. Am multă înțelegere față de oamenii îngrijorați de apropriere. Acesta este, adesea, miezul dezbaterii. Spre exemplu, pe tema restituirii obiectelor de cultură colecționate de muzeele occidentale. Acele obiecte au fost, în multe cazuri, luate din lumea neoccidentală în circumstanțe cel puțin dubioase, dacă nu chiar de furt pe față. A apărut un caz mult discutat în Europa legat de restituirea unor astfel de obiecte, spre exemplu niște statui din Nigeria, luate de coloniști germani și britanici, care acum sunt expuse în muzee prestigioase din Berlin, Londra și Paris. Așadar, sunt impresionat că aceste obiecte vor fi restituite, fiindcă au fost dobândite în situații teribile.
Dacă ne gândim la țări din Africa – tocmai aminteam despre Kepranagasta –, e clar că nu aveau dreptul să ia acele obiecte, doar că aveau nevoie de ele pentru a-și înțelege propria istorie culturală și a o integra în parcursul lor istoric.
Ceva ce mi-a devenit clar pe măsură ce scriam la carte – există limite la modul în care se construiește acest argument: „dacă ai luat acel obiect de la noi, trebuie să ni-l dai înapoi“.
Problema este tocmai această concepție despre cultură ca proprietate. Când studiez cultura, observ atât de mult dinamism, atâta deplasare, obiecte purtate dintr-un loc într-altul… furate… uneori în condiții de violență, în situații de dezechilibru între puteri la nivelul culturii mondiale.
Aceste deplasări nu sunt întotdeauna benigne. Putem lua exemplul tradiției culturale și observa că aceasta este compusă din alte tradiții culturale care s-au reunit, care au preluat elemente unele de la altele, uneori le-au interpretat greșit, și le-au apropriat sau poate le-au primit în dar etc. Modul în care interacționează culturile reprezintă un peisaj foarte vast și complex.
M-am lămurit că, în ultimă instanță, dacă insiști asupra faptului că o cultură le aparține grupurilor de oameni și strămoșilor lor, ai o înțelegere a culturii foarte limitată, dar, la urma-urmei, ea este pentru toată lumea. Revenim la chestiunea restituirii obiectelor de cultură: sunt cu totul de acord ca Nigeria să-și recupereze aceste statui numite „bronzurile din Benin“. Dar eu cred că obiectivul ar fi, dimpotrivă, ca artefactele să circule și mai mult, nu să se trimită totul în locurile de origine și fiecare națiune să-și dețină propriile obiecte de cultură. Aceasta ar fi o perspectivă redusă asupra culturii. Ar trebui să existe forme mai bune de circulare a culturii, o mai mare circulație a culturii – pentru că acesta este sufletul culturii: o mai bună dinamică a obiectelor, împrumutarea obiectelor între națiuni, deschiderea către celălalt, nu ideea că „ăsta e al meu, eu stau aici, tu stai la tine“. O astfel de gândire sărăcește, reduce potențialul de dezvoltare a culturii.
O întrebare inspirată de Margaret Atwood: Cum vor arăta bibliotecile în 2114? Dar cele din 2500? Are rost să vă adresez o astfel de întrebare?
Ne trimite cu gândul la una dintre principalele întrebări pe care le-am pus și eu. Cum este cultura păstrată și transmisă, cum rezistă epocilor istorice? Într-un fel de capsulă a timpului, ca desenele cavernelor preistorice, care s-au păstrat și vreme de 25.000 de ani. De aceea este și atât de importantă păstrarea culturii. Asta va și trebui să se întâmple pentru supraviețuirea culturii.
Vom avea nevoie de forme de păstrare. Apropo, stocarea pe suport electronic este minunată în anumite privințe și dăunătoare în altele. Forme diferite de cunoaștere și de acces la cunoaștere sunt în continuă evoluție. Și AI-ul este un exemplu. Am creat, cu ajutorul AI, chatbot-uri prin intermediul cărora poți vorbi cu Socrate. Este o nouă formă de păstrare și activare a cunoașterii.
Așadar, am investit în acest principiu. Există biblioteci de vreo 3000 de ani, ele fiind o formă esențială de păstrare a cunoștințelor. Cred, însă, că este în regulă să existe și alte forme. Cuvintele se păstrează diferit. Trebuie să fim deschiși, deoarece bibliotecile se vor schimba.
Am să discut tema și într-un context diferit. Exis tă mai multe probleme cu stocarea pe suport elec tronic. Marele avantaj este că stocarea pe suport elec tronic este foarte ieftină. Or, înființarea biblio tecilor pentru a stoca înțelepciunea lumii a fost, mereu, ceva foarte costisitor. A necesitat numeroase resurse. În plus, a trebuit să se renunțe la multe scrieri, care nu aveau loc, pe când costurile cu stocarea electronică sunt aproape zero. Este o schimbare radicală, dar apar și probleme grave, dintre care cea mai importantă este că formatele electronice devin, rapid, depășite de noua tehnologie. Suntem, amândoi, suficient de în vârstă cât să fi folosit dischete.
Probabil, încă le mai ținem pe la subsol. Sunt inutilizabile în prezent. Un număr imens de baze de date electronice nu mai poate fi accesat. Acele date au dispărut în eter. Bibliotecarii spun că, în ciuda marelui avantaj al stocării pe internet, cărțile tipărite și hârtia rămân, în continuare, esențiale, într-o oarecare măsură, tocmai pentru că formele în care pot fi stocate fișierele electronice își pierd din actualitate.
În acest sens, poate că bibliotecile viitorului nu vor arăta radical diferit față de cele din zilele noastre. Probabil că va fi o combinație de materiale stocate pe hârtie și în format electronic.
Credeți că inteligența artificială simplifică sau complică lucrurile în privința culturii produse de om?
Cred că va schimba lucrurile. Mă gândesc la niște lucruri cu care aș putea face un proiect pop cu AI, pentru că e fascinant. Modul în care înțeleg AI-ul nu este o formă cu totul nouă de inteligență apărută din neant, astfel încât să ne întrebăm, uluiți, cum să interacționăm cu aceste ființe neobișnuite, de tip Frankenstein, ivite în Silicon Valley și care au împânzit, mai nou, lumea.
Cred că AI este ceva diferit. AI ne arată că noi, oamenii, deținem inteligență artificială într-o mare măsură,într-atât încât ne bazăm pe cultură drept artefact creat de om. Filosoful italian Vico a definit științele umaniste ca studiul artefactelor făcute de mâna omului.E o altă definiție, foarte bună, a culturii. Nu este lumea naturală, ci ce am creat noi, oamenii, cu ajutorul tehnologiei. Artefacte, cu ajutorul recuzitei. Cred că AI este doar o extensie a acestui lucru. Este și o formă diferită în care această formă distinctă de inteligență, care ne este disponibilă prin limbaj, scriere și alte simboluri, va interacționa, acum, cu acest „magazin“ de cunoaștere. De aceea am început să creez aceste GPT-uri personalizate: mă interesa cum poți încadra chatbot-urile cu inteligență artificială pentru a avea acces la un anumit corpus de texte, spre exemplu dialogurile platonice, și cum se reconfigurează accesul la acesta. Este, în plus, un excelent dispozitiv pedagogic pentru studenții mei. M-a preocupat mult acest lucru. Inteligența artificială este bună, însă cred că va perturba semnificativ forța de muncă. Se vor produce schimbări la nivel tehnologic, probabil, dar nu este obligatoriu să existe scenarii de science fiction. Cred că mințile tuturor sunt pline de scenarii de science fiction. Chiar și modelele lingvistice generale sunt pline de scenarii SF.Pot induce mult în eroare. Sunt, mai degrabă, o extensie a realității.
Cercetarea mea precedentă, privind tehnologiile scrisului și cea actuală, despre cultură și obiecte de artă, reconfigurează acest lucru, în moduri pe care noi abia începem să le deslușim. Cred că trebuie să introducem mai mult tehnologia în domeniul artelor și științelor umaniste.Este un obiectiv apropiat de ceea ce facem, într-un fel. Spre deosebire de științele naturii, noi lucrăm cu obiecte de cultură, mai degrabă decât cu texte și cu inteligență bazată pe limbaj. Lucrăm cu toate aceste lucruri în care intervine inteligența artificială.
Cum apreciați acest discurs referitor la apocalipsa culturală?
Știți… eu sunt reticent când aud despre scenarii apocaliptice. Cred că mulți oameni sunt la fel ca mine în această privință: reticenți. Pe subiectul schimbărilor climatice, se vorbește mult despre inundații, la fel ca în Epopeea lui Ghilgameș, în Biblia ebraică. Cred că această gândire catastrofală, apocaliptică este adânc înrădăcinată în istoria culturii și în tradiția iudeo-creștină; e, bunăoară, povestea cu potopul, deși ea se regăsește și în alte culturi și constituie un subiect grozav pentru filmele de la Hollywood în care totul este distrus. Deși traversăm o perioadă cu multe crize și nu spun că avem motive să fim super-optimiști cu privire la multe lucruri, totuși, sunt convins că aceste discursuri catastrofale ne induc – mult – în eroare.
Discursul teologic poate induce mult în eroare, poate clătina credințele oamenilor, dându-le sentimentul că sunt neajutorați, blestemați. Am ajuns să fiu foarte sceptic legat de acest discurs, mai ales în cele două domenii atât de actuale: schimbările climatice și AI. E interesant că, la ora actuală, dacă aruncăm o privire într-un ziar oarecare, acestea sunt cele două domenii în care discursurile apocaliptice sunt cele mai puternic înrădăcinate atât în imaginația publicului, în felul în care scriu ziariștii despre ele, cât și în percepția publicului larg, în rândurile căruia mă includ și pe mine. Eu însumi sunt foarte reticent la discursul apocaliptic despre cultură. Am devenit foarte sceptic în privința lui. De altfel, acesta este unul dintre rolurile pe care trebuie să le îndeplinească istoricii culturii: să arate, istoric, de unde provine imaginația apocaliptică, precum și modul cum funcționează, pentru a putea face un pas înapoi.
Chiar înregistrează științele umaniste un declin? La finalul acestei foarte frumoase cărți, afirmați că ați avut revelația despre această carte după o cină la care, dacă nu mă înșel, deplânseserăți decăderea culturii…
Așa este, oamenii din domeniul artei și culturii ajung adesea la această perspectivă… Mă întreb dacă nu cumva ați participat și dvs. la o asemenea con versație, ca mulți alții. Despre, de pildă, declinul în scrierii studenților la științe umaniste la universitate.
Da, da. E o temă cu o recurență extraordinară…
Cu siguranță a scăzut drastic numărul studenților înscriși în acest domeniu. Rolul artelor și științelor umaniste la universitate a scăzut vizibil. La un moment dat, când am încercat să-mi dau seama ce reprezintă, de fapt, artele și științele umaniste, am înțeles că nu am o privire de ansamblu. Așa am ajuns la acest proiect despre cultură, de o mult mai mare amploare. Cred că, de fapt, m-a ajutat și să înțeleg că, deși este adevărat că științele umaniste se află în declin ca amploare și ca număr de studenți înregistrați la curs în universități (tendința este clară în Statele Unite și aș fi curios să aflu care este situația în România), științele umane de la nivel universitar reprezintă doar o mică parte din această arie a cunoașterii. Dacă analizăm situația în ansamblu, care include și editurile, dezbaterile publice și alte manifestări culturale, ne dăm seama că toate aceste podcasturi care apar de peste tot, cu mii, sute de mii de ascultători, depășesc sfera științelor umaniste. În afară de sfera universităților, artele și științele umane sunt un domeniu mult mai vast și, într-un fel, înfloritor; nu peste tot însă aceasta este imaginea completă. Dacă ne uităm doar în mica noastră ogradă, la ce se întâmplă la universități, este posibil să nu cuprindem situația acestui domeniu în ansamblu. Mai cred și că situația diferă de la țară la țară. Fac parte din senatul unei universități germane, unde științele umane nu se află în declin chiar atât de abrupt. Sunt profesor invitat la Universitatea Queen Mary din Londra, iar acolo, științele umane trec printr-o perioadă de lipsă de popularitate. Așadar, cred că fiecare țară are propria situație în acest sens.
Dacă producem cultură, înseamnă că distrugem cultură? Este corect să formulăm o astfel de afirmație? E o afirmație pe care o faceți și dumneavoastră, de altfel…
Da, este una dintre afirmațiile corecte… Avem tendința să ne gândim la cultură ca la un grup de tradiții. E ca și cum s-ar transmite ștafeta în proba de atletism la Jocurile Olimpice, așa îmi formulez eu imaginea de ansamblu a culturii – aceea înțeleasă pe bază de conservare. Spuneam și mai înainte: ai o ștafetă, următorul o preia, niciun membru al echipei nu o scapă din mână. S-a întâmplat doar o dată sau de două ori la probele de ștafetă, la Olimpiadă. În practică, se întâmplă adesea ca obiectul predat ca ștafetă să cadă din mână ori să fie smuls cu forța din mâna unui competitor, ca atunci când o cultură invadează o alta și multe obiecte culturale ajung să fie distruse intenționat. De exemplu, s-a întâmplat când spaniolii au ajuns în Lumea Nouă și au întâlnit minunata lume a mayașilor și cea a aztecilor – ambele foarte elaborate – și, practic, le-au distrus pe amândouă. E dificil ca să fie distrus ceva în întregime: lucrurile sunt păstrate, apoi sunt redescoperite. Lucrurile sunt conservate în moduri indirecte și readuse la viață ulterior. Așa s-a întâmplat cu cele două culturi aztecă și mayașă. Am petrecut câteva zile într-un sat mayaș, în jungla Lacandona, și mi-am dat seama că, de fapt, au fost conservate multe obiecte.
Dar, după cum spuneați, Cristian, sunt și multe artefacte distruse. Uneori, intenționat. Prin acte de violență și vandalism. Apropo: vandalii au creat, la rândul lor, o cultură, care a fost distrusă.
Cel mai adesea, obiectele de cultură sunt distruse din neglijență, întrucât unele obiecte de artă sau practici culturale nu mai sunt de interes pentru o anumită cultură, deci se pierd. Și se întâmplă adesea, deoarece cultura are nevoie să fie transmisă din generație în generație.
Alteori, obiectele dispar în catastrofe naturale, precum erupțiile vulcanice etc. Sunt distruse multe obiecte culturale, fie intenționat, fie din neglijență sau din cauze naturale. Iar pe de altă parte, există o dinamică, ce a devenit esențială pentru mine, în care dai de obiecte, descoperi ceva îngropat sub pământ. Dai de ceva ce a rezistat în timp și nu știi ce este.
O altă mică provocare acum: cultura egal natura umană?
Într-o anumită măsură, așa e. În sensul în care suntem compuși din aceste două evoluții: evoluția biologică, descrisă prin genetică și prin ADN, Darwin și toate cele, sens în care oamenii s-au schimbat foarte puțin. Și evoluția culturală. Există anumite adaptări culturale, precum toleranța la lactoză (capacitatea adulților de a digera laptele) drept adaptare biologică la o inovație culturală în gospodării, și anume vacile, doar că acestea sunt excepții relativ rare. Unii biologi evoluționiști au făcut cercetări foarte interesante: adaptările ADN-ului, precum toleranța la lactoză, se subscriu unor mutații culturale mult mai vaste: dacă anumite gene au capacitatea de a se activa sau, dimpotrivă, de a se dezactiva, deci există o a doua modalitate în care cultura influențează alcătuirea noastră biologică, însă există și un argument mai simplu. Cărturarii secolului al XVIII-lea aveau o fantezie: credeau că, dacă încui undeva un pui de om și nu-l expui la limbajul uman (practic, nu-l expui deloc la cultură), atunci acea biată ființă nu va duce o viață asemănătoare cu a noastră, nu va putea interacționa, deoarece această competență este deprinsă de indivizi.
„A doua natură“ – cea culturală – este o descriere potrivită, dar e important să ne reamintim de fragilitatea limbajului uman și de faptul că, recent, calculatorul ne-a învins – probabil e cel mai bun exemplu. Limbajul nu este automat, nu este natural. Avem, pur și simplu, această capacitate. Dacă izolezi un grup de oameni, apoi le dai drumul în lume, tocmai pentru că sunt ființe sociale, evoluția lor culturală va fi reluată. Capacitatea aceasta este înrădăcinată în construcția noastră biologică, dar nu putem lua cultura ca pe ceva ce primim automat, de aceea și este atât de important să o sprijinim, s-o transmitem mai departe. De aceea este și educația atât de importantă, cu instituțiile sale, după cum aminteați. Bibliotecile sunt foarte importante. Nu putem trata cultura ca fiind dată, pur și simplu.
Cui aparține viitorul: sincretismului sau aceea ce i se opune acestuia? La modul realist și la modul ideal.
Ce a devenit clar pentru mine este că oamenii (cel puțin în Statele Unite, și cred că puteți regăsi diferite versiuni și în alte părți ale lumii, deși e bine să analizezi lucrurile specific pentru anumite culturi) au două perspective opuse sincretismului. Una trimite la un fel de naționalism sau etnonaționa lism, care se axează pe noțiuni complet simplifica toare: „Noi suntem poporul cutare, asta e cultura noastră. Îți poți vedea de treaba ta mai încolo, dar, atâta vreme cât stai aici, faci totul așa cum facem noi.“ Putem numi această atitudine etnonaționalism sau tribalism, în funcție de contextul politic. În general, asta este considerată o atitudine de dreapta (am caricaturizat, dar cam asta e). Mai există și o variantă de stânga, care ține tot de argumentul apro prierii culturii, care are intenții lăudabile – încearcă să conserve culturile minoritare sau considerate amenințate. Cred că și varianta de stânga este tot prost înțeleasă, deși forma de dreapta este mult mai puternică și, cu siguranță, mult mai distructivă. Ambele curente se opun sincretismului și, chiar dacă provin dintr-un loc propice, de conservare a culturii, sunt forme conservatoare de antisincretism preocupate tot de păstrarea culturii. Cred că e greșit să adopți o asemenea poziție, deoarece nu așa funcționează cultura. De acord, conservăm cultura, dar simplificarea și îndepărtarea oricărei alte influențe sunt dăunătoare pe termen lung, privând o anumită cultură de toate întrepătrunderile de care ar putea beneficia. Asta – clar! – sărăcește cultura, indiferent de motiv: poate fi dorința de conservare sau dragostea de anumite tradiții, protejarea culturii de forțe externe nefaste. Pe termen lung, lipsa de deschidere față de alte culturi are impact negativ. Am ajuns la convingerea asta și asta vreau să fac cunoscut în jurul meu.
Perspectiva realistă este că nici nu trebuie să privești către viitor. E suficient să privești către trecut: mișcarea antisincretistă a fost, mereu, foarte puternică, mai ales în momente de criză, când oamenii tind să se îndepărteze de ce știu și e foarte ușor să găsești țapi ispășitori. Sincretismul a căpătat amploare în timpul mai multor crize politice. Trăim într-o lume foarte înclinată către crize multiple și interconectate. Sincretismul poate reprezenta antidotul și crea un sentiment de apartenență și de siguranță necesar, pe care îl înțeleg. Mă includ și pe mine în această tendință, cel puțin în privința semnificației culturii la care am ajuns.
Există un gânditor român care spunea, citez: „Doar zeii și animalele n-au nevoie de cărți.“ Parafrază: „Doar zeii și animalele n-au nevoie de cultură.“ Așa să fie sau e prea frumos spus?
Cred că e foarte frumos exprimat. Cine a spus asta? Și animalele au astfel de nevoi, la scară mai mică. Știți, cimpanzeii își învață puii diverse tehnici, diverse metode de îngrijire personală. E greu de trasat o linie de demarcație clară între noi și speciile înrudite. Acum se știu mai multe despre limbajul balenelor decât înainte. Unele dintre trăsăturile care au catapultat specia umană pe calea aceasta a culturii sunt valabile, puțin, și la alte specii, însă este adevărat că noi suntem acea specie care a fost șlefuită prin cultură. Nu altă specie. Asta arată cine suntem noi. Cine era acel gânditor?
Se numește Petre Țuțea. Un gânditor controversat și o mare figură a culturii românești din ultimii zeci de ani.
Citatul incită la dezbatere, într-adevăr.
Este cultura pe care o producem și o răspândim noi un argument pentru fragilitatea noastră sau, dimpotrivă, un argument al puterii noastre? Sau poate ambele?
Interesant. Dacă nu e o justificare a puterii, e, cu siguranță, a capacității omului și revenim la discuția de mai devreme. Noi, oamenii, avem acea capacitate de a produce cultură, facem uz de ea și aceasta este o expresie a ceea ce suntem. Eu am folosit termenul de capacitate, însă dvs. puteți folosi termenul de putere. În ce privește credulitatea, dacă v-am înțeles corect, înseamnă să ne întrebăm dacă nu cumva unele culturi ne induc în eroare. Suntem victimele fake news pe internet.
Mai precis: am întrebat despre fragilitate, în opoziție cu puterea. Fragilitate a culturii – puterea culturii…
Dacă vă uitați la istoria culturii, e uimitor ce am reușit, noi, oamenii, să realizăm colectiv! Deși s-a pierdut atât de mult. Dacă vă proiectați o imagine de ansamblu asupra culturii, la fel cum fac eu, vă dați seama foarte bine cât de mult s-a pierdut, cât de vulnerabilă este cultura. Fără îndoială, cultura e foarte fragilă. Am subliniat această idee de mai multe ori pe parcursul conversației noastre. Cultura se distruge și se pierde cu ușurință.Dar întrebarea dvs. era, puțin, în altă direcție. Nu era despre fragilitatea culturii, ci despre noi, despre cultură ca expresie a fragilității speciei umane. Cred că aceasta este o manieră foarte clară de a afirma realitatea.
Se poate spune că ceea ce am descris eu drept fragilitatea obiectelor de cultură este fragilitatea noastră în măsura în care noi nu suntem – fizic – dependenți de cultură, deși altfel suntem dependenți, deoarece suntem o specie producătoare de cultură. Iar cu referire la definiția mea inițială a culturii drept o explicație a cauzelor pentru care se întâmplă lucruri în societate (know-why), mai degrabă decât stricta cunoaștere tehnică (și aceasta, know-how, trebuind să fie păstrată, pierdută și regăsită), urmăm aceeași dinamică a transmiterii artei și culturii, doar că ceea ce creează sens este tot o expresie a fragilității noastre, pentru că știm că suntem muritori, la fel ca alte specii, pentru că suntem dezorientați în acest sens. Încercăm să ne orientăm.
Cum am ridicat problema sensului, ne străduim să ajungem la sens, fragilitatea poate fi descrisă atât ca punct forte, cât și ca slăbiciune. Ne străduim să aflăm cărui tărâm aparținem între animale și zei, ca să revenim la gânditorul român. Suntem în căutarea poziției noastre. Existențialiștii au scris într-un anumit fel despre acest lucru.
