Lumea de lut

După De nerostit (2021, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România) și Visătoare prin vremi (2022), Ana Herța din Poeme de lut este autoarea unei poezii mature, în care a reușit să alchimizeze aspecte din lirica sa anterioară care țineau de confesiunea și catharsis-ul cu valențe terapeutice, poate și din cauza formației de psiholog, rezultatul fiind o poezie de un lirism autentic, puternic, marcat de amprenta personală aparte, poeta fiind, unul din fericitele cazuri ce confirmă datele și speranțele cu care a pornit la drum, aceasta alegând să nu își îngroape talantul și reușind chiar să îl înmulțească. Este vorba de „poemele de lut“ ale Anei Herța, poeme în care aceasta se regăsește, într-o lume personală, la granița dintre infern și paradis, în care Ana nu se mai lasă zidită, ci iese din zid și se reinventează. Un Demiurg aparte, de natură feminină, alege să retrăiască punctul zero al creației, al creației femeii, de aceea, în binecunoscutul verset despre facerea omului, cuvântul „om“ trebuie înlocuit, în această viziune, cu „femei“, iar cuvântul „viață“ cu „poezie“: „a făcut pe om din țărâna pământului i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu.“ Astfel, lumea poetei se populează cu alter ego-uri, dar și cu Eul diferitelor vârste sau diferitelor anotimpuri sufletești – anotimpul iubirii, anotimpul tristeții, al pierderii sau al renașterii. În această lume a Anei nu există zi și noapte, există Șotron și Tandrețuri, de altfel, titlurile celor două părți ale cărții. Șotronul cuprinde poemele dedicate copilăriei. Acestea nu zugrăvesc un tablou idilic, luminos, de clișeu hollywoodian, ci o perioadă crepusculară, tarată de emoții intense, de frământări și poveri, de dureri înăbușite. Centrală este figura tatălui, dar nu aceasta, ci durerea devine Steaua Polară a copilăriei.

Cea de-a doua parte, Tandrețuri, stă sub semnul iubirii. Iubirea coboară în trup, „se încarnează“, nu mai este idealizată. Copleșită de omenesc, de firesc, este oare ea mai puțin demnă de a fi cântată în versuri? Acestei întrebări i s-a răspuns demult și încă i se va răspunde mult timp de acum înainte. Dar cum răspunde poeta? „o, știu aievea că te-am iubit/ și-acum numele tău stă pe palmele mele/ precum o molie pe haina cea bună din șifonier“.

Tandrețuri cuprinde o poezie de dragoste în care revolta, reproșul mocnit, frustrarea, amarul revărsate asupra lumii, nu asupra iubitului, încarcă tablourile cu culori reci, saturate, trase în tușe groase.

Liantul celor două momente ale unei zile a cârtiței în lumea de lut, este satul copilăriei. Odată cu el, fricile vechi, obsesiile lunecă dintr-un teritoriu în altul, amplificând contururi și umbre, dar și elemente ale unei mitologii personale, care vibrează, aureolează cu speranță. Ploaia „uneori plouă,/ alteori plâng“, abandonul „(…) aceasta e marea din cărțile poștale/ unde noi nu am fost împreună niciodată“, moartea, înmormântarea: „Străbunicul s-a dus în luna lui cireșar/ pe când aveam doi ani și trei luni“, pădurea, „uneori mă pierd în păduri/ îmbrățișez strâns un copac/ și mă prefac, că îi sunt mireasă“.

Aceste Poeme de lut sunt un prag, ele lasă ceva în urmă. Versurile confesive sunt la timpul trecut, la imperfect, atunci când spun povestea a ceva ce a fost, la perfectul compus, atunci când afirmă decis un final. Sunt sapiențiale, presară din loc în loc, precum firimiturile în pădurea din poveste, adevăruri personale topite în poezie. Spațiile care alcătuiesc lumea de lut sunt spațiul rural, cu legendele și miturile sale, spațiul urban, cu elementele de noutate, de surpriză, chiar de decadență, am spune, un spațiu diferit, pe care eul poetic îl domesticește în poeziile sale, spațiul familiei, cu locuri și puncte dureroase, echivalente ale camerei care rămâne mereu încuiată în basme, spațiul interior, intim, al caruselului de gânduri cu zgomotul lor de Târg de Crăciun. Inocența și uimirea cu care vedea poeta lumea nu au dispărut în aceste Poeme de lut, dar privirea e mai „învățată“, mai înțeleaptă. Minunile sunt acolo, dar mai rare, mai greu de zărit. De aici melancolia și revolta mocnită care irizează versurile. Fiecare poem e un tablou în care, deși pregnante, elementele, fie ele de peisaj, fie ele personaje, fie ele de atmosferă, sunt corect, aproape pedant aranjate. Țipătul, atunci când există, e strunit. După această carte-prag, va urma lirica de deplină maturitate, în care barierele de acum vor fi depășite, iar din lumea de lut se va modela minunata lume nouă a poetei.