Poezia lui Eugen Bunaru, din cel mai recent volum, În aer. Versuri pe zebră, pare să se situeze la confluența dintre esență și aparență, la modul platonician, în care realitatea este produsul mnemotehnicii, iar granița dintre vis și realitate devine fluidă, ca la Descartes, cel care punea sub semnul întrebării însăși natura materialității: „Ieșirea din vis ieșirea din gang din subsolul de refugiu/ regăsirea luminii regăsirea lumii pe cale de scufundare solară/ toate așezate conștiincios matematic la locurile lor cosmic prestabilite…“. Mai departe, visul capătă forme insinuante, freudiene, logica realității provoacă efervescența obiectelor, al transparenței, poezia însăși este o dimineață continuă, experiența matinală fiind similară cu tematica frăgezimii și a tandreței: „la geamuri pîndind dansul erotic/ al unei păsări colibri în lumina citadină răsfrîntă prin intersecții pierdute/ în memorie și alte sentimente trezite la viață la căldură și seducția lumii/ a șansei zilei de mîine și scîncetele realității și chicotelile ei asurzitoare“. Am ales experiența lirică din poemul Identități onorabile, ca marcă a poeziei din acest volum, extinsă, nuanțată, amplificată, în care imaginarul, spațial vorbind, propune o lume telescopică, în care lucrurile sau adevărurile mici se cuprind treptat în lucruri ori perspective mai largi. Memoria este deopotrivă experiență individuală dar și a speciei, suntem purtătorii mesajelor după o sumă de existențe care ne-au premers, care ne-au pregătit intrarea în viață, în lume: „(…) uit de prezent și viitor mă înec/ și eu în meandrele molcome parșive/ ale memoriei cu ochii holbați/ de extaz mă leg de-un catarg/ ispitit de sirene de cîntecul lor/ vuind asurzitor în golul acvatic/ dintre două cuvinte.“ Putem vorbi de ceea ce Jean Burgos numea „o patologie a imaginii“, atunci cînd imaginea „se fixează, încremenește, se repetă și proliferează malign în propriul său spațiu.“ Mai mult, în spațiul poemului imaginile se comportă precum „o realitate lichidă“ care umple toate fisurile pe care le întîlnește. Proliferarea imaginii este una stereotipă, mereu asemănătoare, „ființa imaginativă“ este exclusă din lumea sa, „totul se petrece fără constrîngeri creatoare“.
Posibilitatea existenței și de ce nu?, a transcenderii realității paralele este prezentă în poezia lui Eugen Bunaru. În fapt, omenirea, fiecare individ în parte, trăiește o istorie particularizată după fiecare ființă înzestrată cu conștiință, alt timp, după normele existențialiștilor, totul în funcție de acele detalii care i-au determinat destinul. Oricum, comunicarea inter-umană este iluzorie, dacă nu ne cunoaștem pe noi înșine, după o viață, cu atît mai puțin îl putem cunoaște pe cel de alături. În poemul Instantanee (lumi paralele), misterul (de nepătruns) al celui de alături capătă forme funambulești, urmărirea are ceva din retorica polițistă: „Ascundea el ceva în ochi în privire poate voia să dea cuiva/ ceva de știre poate făcuse o crimă dintr-o mare iubire./ Întorcea din cînd cînd capu’ în spate ca și cum voia să se asigure/ de tot și de toate. Apoi o lua mai departe pas cu pas./ Era deja evident că mult nu i-a mai rămas, poate mai avea de mers/ un ceas-două. Apoi, ca un făcut, începuse deodată să plouă./ Omul fugea acum în zig-zag topindu-se după primul colț,/ s-a și ciocnit cu vecinul de la doi, misteriosul domn Holtz. …“. Ca la final, după „ratarea“ insinuării în lumea și mintea celui de alături, poetul să se regăsească meditînd, ironic, autoironic, la inconsistența cîștigului rațional, care pălește în fața cîștigului obținut cu instrumentarul oniricului: „Apoi, am meditat, un timp, cu ochii închiși, cu capul în piept,/ pe terasă. Cu, deasupră-mi, un nimb, căzut din eter, așa că/ m-am gîndit și eu la una, la alta, la cer, la extratereștri, la atîta mister,/ la lumea cealaltă. Poate un pic mai rece, poate un pic mai caldă,/ numai bună de scaldă. Apoi am ieșit să mă plimb. Ca un om gol,/ fără nimb.“ Există (și) „un eșec“ al mizelor mari, efect al „înțelesului de pierdere“ în viața de zi cu zi, o dezabuzare acceptată ca parte a înțelepciunii dobîndite în timp: „Te întorci la vraiștea romantică din tine/ la tandrele și la micile zgomote casnice/ te strecori printre amănuntele disperării/ încerci să le fentezi să le arunci peste bord/ uzezi de stratageme naive: citești și recitești/ psalmii lui David asculți celebrul concert/ pentru vioară al lui Ceaikovski privești/ de pe terasă porumbeii veșnici cum ciugulesc/ printre mașinile din parcare semințe arhaice/ te lupți să prinzi în două-trei cuvinte/ versul mișto de tot pe care nu l-ai scris/ niciodată.“
Poeziile din carte sunt scrise, ne avertizează autorul, în anii ’80, ’90, 2000, fără să fie o antologie, de aceea există o oarecare întretăiere de voci, de la însemnarea jurnalieră la anecdota cu semnificație lirică (Versuri pe zebră), la recuperarea (oarecum) romantică a unui timp filtrat prin obsesiile lirice eminesciene: „Pereții scîncesc răniți de ochiul din vise. (știu sună aiurea, sună romantic)./ e totuși doar o proiecție în vid psihanalizabilă. oricum, pare a fi tîrziu:/ cu mîne zilele-ți adaugi. în curînd vei asista privitor ca la teatru la finalul/ vieții tale nocturne sub lespedea blondă a soarelui.“ Ceea ce unește însă poemele scrise în ani diferiți este o jubilație melancolică în fața spectacolului inepuizabil al realității, poetul este mereu în stare „să deconspire frumusețea orgiastică“ a lumii sale/ noastre, dar și frumusețea din „toate lumile astea paralele care tot pîlpîie aiurea/ din propriul lor trecut și viitor din galaxii“.