Poezia e singulară în unicitatea sa auctorială, asociindu-se rareori în chip declarat cu creația altui nume, într-o elansată satisfacție mutuală, într-o jubilație colaboratoare. Astfel cum se întâmplă acum prin gestul surprinzător, inclusiv printr-o prefață confesivă, al lui Mircea Petean, de a-l edita pe confratele d-sale, Andreas Wellmann. Prieten din anii de liceu, stabilit de mai multă vreme în Germania, în fapt cel mai bun prieten de care a avut parte, după cum precizează: „Poemele lui Andrei – pentru mine prietenia are un nume, iar numele ei acesta este! – traduse de el însuși, deși unele au țâșnit direct în tiparul limbii române – sunt sensibile seismografe ale cutremurelor interioare, rostiri de taină, confesiuni ale unui spirit discret, generos, subtil și elevat.“ O prietenie s-ar putea zice ideală, întrucât s-a manifestat fertil și printr-o corespondență „peste Cortina de Fier în deceniile 8 și 9 ale secolului trecut“, cuprinzând și versuri din care a rezultat „romanul epistolar“ al lui Mircea Petean, Cartea întâlnirilor. În pofida distanței temporale și spațiale intervenite, relația dintre cei doi, insuflată de o ardență exemplară din capul locului, a rămas intangibilă. Scrie Andreas Wellmann: „Mă sprijin de un poem de-al tău/ ca de o amintire personală,/ devenită doar olfactivă, doar auditivă,/ ca un zâmbet stingher fără față,/ ca o singurătate de tărâm pustiu, fără relief.// Și totuși e un poem în continuarea altui poem,/ a unei povești începute/ cu speranța că va dura la nesfârșit,/ câte zile vom mai avea“ (O fotografie pentru veșnicie). Nu fără drumuri comune în anii adolescenței petrecuți pe meleagul transilvan, când „ne refugiam în Tărâmul pustiu, într-un Cantos,/ la marginea râului, în Jucu Nobil“, spre a compune o lume inedită a vitalității cosmice: „Câteodată firave plante,/ câteodată bulgări de lumină,/ inventăm un munte, o zi/ pășind cu lovituri de nisip în sânge“ (În jurul focului). Avansând către imaginea unei exultanțe supreme care, spre a se dovedi contrastant pe sine, nu ezită a-și pune o mască ironică: „Trebuie să mai explic că așteptarea-i o cale regală/ la voie royale/ fugind de fierbințeala inimii sub armura ironiei?“ (Ibidem). Filia aceasta exemplară devine o chemare mitică menită a contracara depărtările parcă anume amplificate pentru a-i măsura eficiența, fragilizând materia comunicativă: „Îți trimit o adiere de urări nostalgice/ de unde mă aflu,/ undeva în cea mai bună dintre lumi/ undeva printre toate universurile posibile/ undeva departe, așadar.“ (Urare). Afectul apare comensurabil și prin ceea ce încă nu a avut loc: „Într-o peșteră ascuns/ un zeu încă neinventat/ își visează propria mitologie/ chiar și un zeu cumplit poate fi fericit“ (Fragmente mitologice). Prin comasare, trecutul și viitorul se împlinesc reciproc: „Când nimeni nu-l observă,/ Sfinxul zâmbește deșertului/ cu sufletul împăcat/ viitorul său e în trecut.“ (Ibidem). Mai aproape de existențialul comun, autorul experimentează ipoteza unei reîntâlniri în dublul său afectiv ori măcar în fantasma textuală: „Mă gândesc cum mi-ar sta în pielea ta,/ il miglior fabro,/ și mă simt din ce în ce mai bine.// M-aș furișa într-un poem de-al tău,/ și aș recunoaște gândurile/ ca pe derivațiile unui drumeag prea bine cunoscut“ (Un colț de gând). Natură marcat sensibilă peste medie, inadaptabilă din aspirația de-a nu se lăsa abătută de circumstanțele adverse care se confirmă continuu. Inclusiv pe planul colectivității, realitatea precipitându-se prin filtrele unei dispoziții critice. Conștiința se confruntă cu frenezia industrializării, în diversele-i fețe mai mult ori mai puțin discutabile prin efectele lor. Nu e de mirare că o ființă de poet se dă la o parte din calea tehnicii moderne, cu speculative temeiuri: „De-atunci doar așteptarea și Godot,/ cel veșnic întârziat,/ căutând printre coperți magice o ultimă speranță/ și blestemând drumul barbarilor/ pavat cu spaime angoase și beton de calitate.“ (Contraste). Imaginarul se întunecă, secvențele se încleiază meschin precum un semnal al unei inaderențe intime: „Soare burtos, cu raze cleioase,/ moleșitoare până la nemișcare.// Picioare din faguri de miere/ împotmolite în clipa aceasta – // liman neatins de împietrire,/ poartă deschisă spre mântuire.“ (Dimineață de vară). Un confrate pare-se tipic ilustrează aspectul derizoriu al relației dintre creația aflată în derută și tehnologia în acaparator avans. Ridicol devine nimicul însuși: „Prietenul meu, poetul ,/ devenit, pentru câteva ore,/ inginer hidrotehnist,/ a inventat un model nou de moară de apă,/ cu o construcție minusculă ce-i drept,/ dar care face legătura între fizic și metafizic,/ măcinând petalele florilor de câmp.// Nu macină petale, nici grăunțe, ci macină nimicul“ (Moara). O rumoare a urbanismului insațiabil cuprinde fără rezerve trăirea, inclusiv cea literară: „Coridoare pline de uși – hotel,/ coridoare fără uși – tuneluri,/ tuburi, vene pline de sânge,/ de freamătul dionisiac al vieții/ de forfota lumii literare,/ de zgomotul și furia citadină.// Amalgamul continuă, fără orchestrație,/ taina din miezul universului nu e mai mică.“ (Agitație). În loc de-a se conserva în magia sa primară, natura se contrage într-un schematism cultural: „Plaiuri presărate cu idei kantiene,/ salutări de la Spinoza, cârâie o cioară/ fugind de-o pisică neagră à la Poe,/ Maquis existențial leit Sartre & Co.,/ necomestibile ciuperci postmoderne.“ (Plaiuri filosofice, pășuni literare sau lupul salvator). Descompunerea e și una de factură cerebrală: „Gândurile se resfiră,/ orientierunglos,/ ca-n jocul cu mărgele colorate.// Vorbe înveninate/ în jurul unor păpuși de sârmă ghimpată/ și-n vrajba tacită,/ bilingvă.“ (Păpuși de sârmă ghimpată). Și cum am putea încheia mai nimerit rândurile de mai sus decât reproducând citatul din Nicolás Gómez Dávila pe care Mircea Petean îl situează transportat în fruntea prefeței d-sale: „Loialitatea e, până la urmă, singura virtute, așa cum trădarea e, până la urmă, singurul păcat“?