În culturile mai puțin străbătute de prejudecăți, granița dintre literatura elitară și cea de consum a fost demult abolită. Și nu numai în legătură cu autori ca Arthur Conan Doyle, Agatha Christie, Georges Simenon sau Isaac Asimov, recunoscuți ca mari scriitori pur și simplu, dincolo de paradigma romanului polițist sau de cea a genului science-fiction. Chiar autori de consum, ca Frédéric Dard (alias San Antonio), sunt astăzi subiecte ale unor cercetări literare de nivel doctoral sau ale unor colocvii și simpozioane de profil academic.
La noi sunt foarte rari intelectualii de calibru care acceptă o discuție despre fenomene considerate, nu știu de ce, „frivole“ și nedemne de o abordare exegetică făcută cu instrumentele marii culturi. Între ei, cel mai profund – și în același timp mai puțin deranjat de scepticismul criticilor „serioși“ – este Mircea Mihăieș. Volumul său, A doua viață a lui Corto Maltese e, după cum o sugerează chiar titlul, cea de-a doua carte consacrată eroului de benzi desenate imaginat de creatorul italian Hugo Pratt, prima (Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist și visător) apărând în 2014. Iar contribuțiile sale în materie de exegeză a fenomenelor culturale „de consum“ mai numără încă două volume importante: Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen (2005), în care criticul transgresează limita dintre literatura „elitară“ și muzica „folk-rock“ a creatorului canadian, respectiv, Șapte zile, plus una. Mircea Mihăieș în dialog cu Ilie Stepan (2018), esențială pentru istoria rockului românesc și a spațiului cultural timișorean din perioada 1960-2015.
A doua viață a lui Corto Maltese nu este nicio rescriere, nicio completare la Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist și visător. Mihăieș este un critic înzestrat cu o evidentă rigoare terminologică: „viață“ și „istorie“ trimit explicit la două modalități critice distincte. „Istoria“ examinează geneza personajului Corto Maltese, în interiorul speciei romanului grafic, în special pe baza celor patru albume „de bază“, realizate de Hugo Pratt (pseudonimul lui Ugo Eugenio Prat) prin reunirea a 420 de planșe realizate pentru revista „Pif“ între 1970-1973. „Viața“, la rândul ei, nu doar că analizează celelalte opt albume dedicate, ulterior, de autor, lui Corto Maltese (precum și continuările „în franciză“, aparținând altor autori, apărute după moartea lui Pratt). Unghiul critic din care sunt analizate aceste romane grafice este altul. În „istorie“, Mircea Mihăieș „recupera“ opera lui Hugo Pratt, scoțând-o – pentru publicul românesc – de sub zodia „literaturii de consum“ și consacrând-o ca o creație majoră a secolului XX. În „viață“, criticul aplică biografiei fictive a lui Corto Maltese o lectură structurală, pe principiul mozaicului bizantin. Fiecare din cele opt albume post-„Pif“ și cele șase „francize“ de după dispariția scriitorului își dezvăluie, în această lectură, cele două seturi diferite de semnificații: unele sintagmatice (ținând de evoluția imaginației lui Hugo Pratt și generând implicații epice), celelalte, paradigmatice (din a căror „împletire“ rezultă transformarea lui Corto Maltese dintr-un personaj de benzi desenate într-un mit al romanului grafic și, totodată, al postmodernismului occidental).
Practic, fără niciun strop de emfază – străină, se știe, personalității lui Mircea Mihăieș –, criticul a configurat în aceste două volume un edificiu interpretativ similar celui creat în trilogia consacrată lui James Joyce. Un edificiu critic dedicat unui autor și unui personaj provenind din „cealaltă“ literatură (paraliteratura sau literatura de consum), însă construit cu exact aceleași mijloace intelectuale și bibliografice și cu aceleași instrumente interpretative. Chiar dacă literatura noastră este încă refractară, în mare măsură, la tentativele de unificare a paradigmelor și la absorbirea creațiilor provenind din genurile de consum, de la fantasy la science-fiction, realizarea critică semnată de Mircea Mihăieș este, în sine, una excepțională, meritând să intre imediat, prin traducere, în acel repertoriu virtual al operelor cu care cultura română s-ar putea face cunoscută peste hotare.
A doua viață a lui Corto Maltese este alcătuită din 10 texte, organizate subliminal în trei „grupe“. Primul eseu, intitulat Geografia visului, este o mise en abyme a întregii cărți, fiind simultan un „discurs asupra metodei“ și o proiecție holografică a operei lui Hugo Pratt. Se poate observa cu ușurință cum Mircea Mihăieș „înșfacă“ hermeneutic obiectul, înfășurându-l într-o rețea fină de interpretări ale simbolurilor romanelor grafice. Bazat, însă, ca și în marile studii asupra lui Faulkner sau Joyce, pe o deplină cunoaștere a textului – citit și recitit, în diferite etape ale existenței criticului – și pe o desăvârșită stăpânire a bibliografiei temei. Încă din Geografia visului sunt fixate principalele repere bibliografice pe care se sprijină interpretarea și trebuie spus că, și la acest capitol, criticul este intimidant. S-au dat doctorate în Ion Pillat, să zicem, bazate pe o bibliografie critică de zece ori mai săracă decât cea utilizată de Mihăieș pentru exegeza unui personaj de roman grafic.
Următoarea „grupă“, reprezentând miezul cărții, reunește opt eseuri consacrate albumelor realizate de Hugo Pratt după episodul colaborării la „Pif“. În ele, Mircea Mihăieș descifrează – pe traseul unor analize uluitoare ale textului hibrid al romanului grafic – codurile lui Pratt. Miza culturală a acestor analize este de a scoate la iveală literaritatea acestor creații, pe care snobismul și prejudecata moldo-valahă le relegă, considerându-le „genuri de consum“ sau „cultură minoră“. Demonstrația criticului este cu atât mai profundă, cu cât cunoașterea în amănunt a creației scriitorului italian, cultura literară și generală pusă în mișcare în cadrul analizelor, precum și talentul critic fără egal sunt subîntinse de o sensibilitate și pasiune aparte. Mihăieș reușește să transmită cititorului starea sa actuală de nostalgie față de o lume – aceea a lui Corto Maltese – care cândva i-a animat visele adolescentine, deschizându-i porțile cunoașterii și alimentându-i propria dorință de evaziune. Împrejurarea (criticul o ocultează cu delicatețe, dar se poate ușor deduce) are chiar o conotație politică: prin Corto Maltese, care pătrundea semiclandestin într-o Românie comunistă, în care cultura occidentală era întotdeauna cenzurată, și noi, tinerii de atunci, puteam sparge prin intermediul imaginației barierele închisorii deghizate care era țara noastră. Prin această pătrundere discretă a „temei criticului“, A doua viață a lui Corto Maltese este, alături de Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen, cartea cea mai personală și mai plină de afectivitate a lui Mircea Mihăieș.
Surprinzând tinerețea fără tinerețe a eroului, tema Dublului (de mare relevanță în literatura elitară), alunecarea marinarului în lumea interiorității ș. a. m. d., criticul schimbă complet percepția comună cu privire la Corto Maltese și la supereroii romanelor grafice, în general. Nu numai aspectul aventurii îi definește – atunci când sunt realizați de scriitori autentici, se înțelege –, ci o serie întreagă de trăsături caracteristice marilor personaje ale literaturii „celeilalte“. Umanitatea lui Corto Maltese există în măsura în care există o literaritate a destinului său, ori, mai bine zis, a înfrângerii destinului de către un erou complex, greu de bănuit la prima vedere. Sau la o lectură strict „epică“ a romanului grafic. Talentul scriitorului italian a fost de a crea un personaj și niște povestiri care, respectând codul romanului grafic de largă circulație, să cuprindă în subtext aceleași ecouri ale miturilor și legendelor clasice ca și literatura modernă propriu-zisă.
Pe aceasta se și bazează demonstrația subiacentă, care subîntinde discursul critic, și anume că granița dintre literatura elitară și cea „trivială“ este una formală, prezentă mai ales în mintea cititorilor scrobiți și încărcați de prejudecăți. A doua viață a lui Corto Maltese ne aduce aminte că misiunea criticului este și aceea de arheolog al literaturii, care sapă cu scalpelul analitic în muntele de prejudecăți ce acoperă receptarea unei opere – sau, în cazul de față, a unui întreg gen –, pentru a scoate la iveală semnele care susțin o nouă interpretare.
În fine, cea de-a treia grupă de texte analizează continuările poveștii lui Corto Maltese, realizate de alți creatori, după moartea lui Pratt. Aici criticul pășește cu o anumită prudență, deoarece este vorba, până la urmă, dincolo de valoarea romanelor și de fidelitatea față de opera lui Hugo Pratt, de imaginația altor creatori și de o „franciză“ artistică pe care o integrăm mai greu în tiparele literaturii elitare, pentru că se bazează pe satisfacerea „orizontului de așteptare“ al publicului. În timp ce Corto Maltese cel clasic mergea, dimpotrivă, pe subtila subminare a aceluiași orizont.
Personal, m-a emoționat, intelectual vorbind, devotamentul lui Mircea Mihăieș față de fantasmele unei adolescențe în care s-a format marele critic de astăzi. Nu mulți au/ avem puterea de a recunoaște că datorăm totul acelei vârste în care ezitam și visam, aveam elanuri și năzuințe și acumulam întreaga „zestre“ culturală de care acum ne servim, ca și Corto Maltese, pentru a păcăli destinul implacabil.