Ce rămâne?
Un murmur de ape secate
în albia cerului,
un foșnet de iarbă-n memoria dusă-a
nisipului,
ecoul pașilor pe o stradă pustie,
cartoteca tăcerii
și scrumul scuturat al târziului,
hieroglife pentru un ipotetic champollion,
în palma închisă-a amurgului
un strop de noapte:
axioma zilei de mâine.
*
Așa au trecut,
așa s-au scurs,
așa s-au adunat zilele;
ce grele sunt
și ce fragilă
ființa!
S-ar surpa
dacă drepte n-ar sta
armăturile cugetului.
Cu murmur abia deslușit curg
clipele,
sângele,
viața.
Doar în crucea văzduhului
țipătul păsării-vânt.
*
Mereu între uitare și amintire,
tărâm zgrunțuros
plin de gropi și hârtoape,
nisipuri și ochiuri de apă în care se-neacă
memoria.
Vedenia cuvântului lasă urme
pe care vântul își numără-arginții trădării,
povara aducerii-aminte,
vina de-a fi zămislit din incestul tăcerii.
În rest
paradigma iluziei și zațul apusului
din care-și aprinde flacăra
întunericul.
*
Și-acum îmbrățișările vântului,
mâini de femeie îndrăgostită
căutându-ți înserările trupului,
blânde lumini
rătăcind peste umbrele
ființei,
catena de care se leagă ziua de mâine.
*
Din nou liturghia secundelor în orgile
nopții,
bachice rugăciuni
în țevile unde cândva răsunau
tocatele bahice,
sprintene fugi pe care mâinile tale
nu mai știu să le mântuie.
E pustiu ateneul,
ecou pierdut dezmierdările flautului,
prin tine trec vânătorile toamnei,
un corn englezesc,
o părere de tulnic
și bătrânul heruv trecând în vârful picioarelor
prin odăile vântului.
*
Zadarnică suferința luminii
pe umărul zilei,
zadarnică mila umbrelor
în ochii amurgului,
încăpățânarea cu care te-agăți de
veșnicia secundelor;
cu viața de mână ispășești iluzia
că lumea ar sta măcar o clipă în loc
pentru tine!
*
Cu mâna ta
tai gâtul poemului,
frate-al tăcerilor tale!
Înlăuntrul cuvântului ghilotina spusului
și nespusului.
Înlăuntrul cuvântului abatoarele stingerii,
cântecul frânt pe care inima lui
nu-l mai știe.
Cu mâna ta răsucești
gâtul poemului
cum ai smulge din gâtlejul nopții
limba privighetorii,
cu mâna cu care duci la gură
pâinea și vinul
din care se-ncheagă ființa!
*
Nenumărate sunt zilele,
nenumărate nopțile ce le sfârșesc
ori le-ncep,
nicicând socotite.
Fără sfârșit e miracolul lumii;
cum să-l tulburi cu aritmetica ta
desuetă?
Sfiește-te în fața vieții,
precum o dimineață sosită prea devreme
dinaintea lui Dumnezeu!
*
La picioare adastă
ceea ce cândva a fost drum,
cale niciodată întoarsă,
câine bătrân așezându-ți la picioare
credința.
Aurită e însă ziua,
însorită fereastra deschisă spre-ntinsul
din care se-ncheagă uitarea de sine.
E un dar pe care-l primești,
un răgaz poate nemeritat,
împreunarea vieții tale
cu lumea.
*
Cum ții în palme
lumina
și o înalți
și o dărui;
flacăra unei lumânări
în care arde
ziua de ieri