La sfîrșitul verii anului trecut, o prietenă de la Londra mi-a spus cîte ceva despre spectacolul pe care Judi Dench îl va avea pe 1 decembrie, foarte aproape de împlinirea a nouăzeci de ani, dar și o ediție de Crăciun pentru spectatorii din toată lumea care o adoră, care au văzut-o pe scenă, jucînd teatru, unii de ani și ani de zile, în filme, pentru multe roluri primind nominalizări la Oscar, premii prestigioase sau în producții celebre de televiziune. Știam că vor uma cîteva luni grele, pline, cu multe drumuri, conferințe, spectacole, festivaluri, filmări… era îngrozitor de cald… am spus, da, imediat, biletele au fost luate. Decembrie îmi părea foarte departe. Am socotit că acesta poate să fie și cadoul meu de Sărbători. Am plecat la Londra pentru două zile. Frîntă, după cîteva luni intense de muncă. Afectată de rezultatul primului tur de alegeri prezidențiale și de slăbiciunea instituțiilor statului. După apoape treizeci și cinci de ani, am simțit cum frica se strecoară din nou în mine. Ca după mineriada din 1990. Mintea mea a fost agresată de un pericol nou. De ceva care a apărut oarecum din senin, ca Agamiță Dandanache al lui Caragiale. Pe un culoar. Și, totuși, dintre noi. Angoasa nesiguranței s-a așezat din nou în mine. Două zile am evadat, de mult planificat, din ceața coborîtă peste țara mea și am ajuns la Londra, în plin soare, într-un oraș luminat cu rafinament, plin de oameni veniți să se bucure, se viziteze, să meargă la teatru, la operă, la expoziții, totul cu bilete epuizate de mult. Eram la frontiera dintre două lumi oarecum paralele, la intersecția dintre normal și anormal. Am pus un pas în realitatea de acolo, fiind recunoscătoare că, a cîta oară, mă salvează, aș spune la propriu, forma asta de ficțiune care se numește teatru, de care sînt îndrăgostită pînă peste cap de aproape treizeci și cinci de ani, de cînd mă ocup și mă preocup de această artă. Pentru oamenii de teatru, Judi Dench, Ian McKellan, Peter O’Toole, Maggie Smith, de exemplu, sînt actori care au redefinit stilul britanic de joc, într-o avangardă studiată și astăzi, în manifeste nu doar la Globe Theatre sau la Stratford, ci poate la OldVic, la Alemeida, o relație nesfîrșită și mereu mărturisită cu Shakespeare, de fiecare. Lecții de teatru pe care le urmărești cu creionul în mînă, cu textul în față, studii profunde, analize în puține cuvinte, dar într-o mie de sensuri îmbogățite de descoperiri atente, de relația cu un regizor, cu un anumit tip de inițiere, cu un partener care revelează stări și accente diferite. Absolut toți cei numiți și încă mulți alți actori cunoscuți, actori din generații mai tinere, cu priză la un public mai larg, ca și ceilalți, din filme sau tot felul de seriale și, poate mai puțin de pe scenă, au un cult pentru Shakespeare. Toți spun Sonetele ca pe un exercițiu al minții, al limbii și al rostirii. Ritualic, într-un fel. Nu există confesiune a unuia dintre ei care să nu fie legată de Shakespeare. În general sau de un text anume, de un personaj, de un anumit tip de experiență totală pe care acest autor îl dă. Și acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am ezitat să plec la Londra ca să văd la Sondheim Theatre I Remember It Well, un dialog, o formulă de „entretien” cu Judi Dench și Gyles Brandreth, prietenul ei, cu susținerea căruia își revizitează momente din cariera extraodinară, din viață. Povestea a început în timpul pandemiei, cînd Judi Dench, la fel ca alți mari actori, recita din Sonete le lui Shakespeare, iar nu după mult timp, cînd ne acomodam cu zoom-ul, a început o serie de discuții neconvenționale, nu structurate neapărat, cu Gyles Brandreth. Reacțiile celor care au urmărit, profesionști și spectatori de peste tot, i-a determinat pe cei doi ca după reluarea spectacolelor live să facă un show cu care, de atunci, străbat Marea Britanie. De fiecare dată, biletele se epuizează cu o viteză incredibilă. Am intrat la Sondheim Theatre în West End mai devreme decît ora de începere. M-am plimbat în sus și în jos, am parcurs toată istoria teatrului în fotografii nenumărate și afișe, cu nume mari, cu montări îndrăznețe. Am intrat în vorbă cu spectatori fel de fel, de toate vîrstele, am văzut bunici cu nepoți, părinți cu tineri. În plus, ca un văl peste noi toți, care ne zîmbeam tandru, altfel, o emoție pe care o împărțeam. Pe care o împărtășeam. Simplu. Natural. Nepretențios. Exact cum era și spectacolul acesta. Pe scenă, un brad frumos împodobit, cu cadouri în jurul lui, și două scaune. Pe ele stau o oră și jumătate Judi Dench, Gyles Brandreth și destinul uneia dintre cele mai mari actrițe de teatru și film. Atît de stăpînă pe cuvînt și pe stare. Atît de normală. Fără umbră de infatuare, cu multe îndoieli, cu dorință de a spune ce a fost decisiv și fundamental pentru drumul ei, dar și pentru ea însăși, încercînd să numească iubirea, personaje, regizori, parteneri, spectacole și cîteva filme, enumerînd doar cîteva dintre premii, așezîndu-se mai mult în cîteva dintre povești. I-am văzut bine ochii, splendizi, expresivi, neliniștiți, afectați încă din 2010 de degerescență maculară. Expresiile, măștile cu care își însoțește pentru cîteva secunde sau minute cîte un personaj la care referirile sînt mai meticuloase. Într-o pereche de pantaloni negri, cu un pulover negru, cu celebrele brățări care sună la fiecare mișcare, cu mîinile neliniștite, Judi Dench spune, fără morgă, un parcurs îndelung și glorios. O poveste consistentă trasă într-un înveliș de umor britanic de cea mai înaltă și desăvîrșită clasă. Mi-a luat puțin ca să decodez tipul acesta de umor. Absolut toți izbucnesc în rîs la unison și rîd în hohote. Și rîd împreună cu cei doi de pe scenă. La un moment dat, pierdută puțin în ultimele fraze, în conexiuni pe care încercam să le fac repede, depășită de o anumită intensitate a emoției, nu am auzit ce s-a spus. Am văzut doar niște șosete colorate și am strigat, fără urmă de control, „Ian McKellen!”. Refăcut complet după accdientul de acum cîteva luni, de pe scenă, uriașul IanMckellen… Invitat, împreună cu actrița Sigourney Weaver, pentru acest show de ziua lui Judi Dench, pentru această ediție de Crăciun. Au intrat cu un tort imens, pentru cei nouăzeci de ani pe care îi va împlini pe 9 decembrie, șușotindu-și complice tot felul de chestii, îmbrățișîndu-se, așezîndu-se la un taifas profesionist. Conceptul acestui show are formula de final cu un invitat sau doi, alegere pe care o face Judi Dench. c ît să fiu de norocoasă?… Doi dintr-o l o v i t u r ă . Amîndoi avînd legă tură cu teatrul românesc. La înce putul anilor nouăzeci, Peter Brook a venit la București. Într-unul din spectacole, în Lear, juca Ian McKellen. Și noi toți eram uluiți că trăim așa ceva! Ne ciupeam și mergeam într-un fel de grup omniprezent, la repetiții, la „Premiera”, restaurantul din spatele Teatrului Național, unde îi așteptam pe actori și după spectacole. Cine dintre noi poate să uite așa ceva? În 2005, cred, la scurtă vreme după ce am preluat Festivalul Național de Teatru, mi-am promis că voi face orice ca să intrăm în circuitul acela internațional, ca să invit marile spectacole de teatru și de dans, marii artiști. Și i-am scris o scrisoare lui Sir Ian McKellen ca să-l invit, împreună cu Patrick Stewart, aici, cu Așteptîndu-l pe Godot. Ce să vedeți? Mi-a răspuns, scris de mînă, ex plicîndu-mi că îl joacă de mult și au hotărît să încheie reprezentațiile… Își aducea aminte de București. Cînd Richard III, pus în scenă la Odeon de Mihai Măniuțiu, cu Marcel Iureș în rolul titular, a plecat în 1994 în celebrul turneu în Marea Britanie, la Londra, la Almeida, a venit să-i vadă și Judi Dench. A rămas în seara aceea lungă împreună cu trupa, întrebîndu-i pe actori tot felul de lucruri despre o scenă sau alta. A urmat o relație specială de amiciție cu Marcel Iureș. Cînd s-a înființat Teatrul Act, Judi Dench s-a alăturat nouă, membrilor fondatori, printr-un sublim și nobil gest de solidaritate și generozitate. Pe 1 decembrie, la Londra, dincolo de luminile orașului, am avut Sărbătoarea mea. Cu Judi Dench și Ian McKellen. Cu partea lungă și frumoasă din existența mea în taina unică și tămăduitoare a teatrului.