„Gloriae Gallery“ este un rafinat spațiu privat dedicat artei, deschis într-o frumoasă reședință din Craiova, recent inaugurată, al cărei deziderat este acela de a promova discursul vizual contemporan la un standard performant. Cel mai ambițios proiect al galeriei de până acum este expoziția Vizualitate și materialitate. Trei ipostaze ale imaginii: Sorin Ilfoveanu, Adrian Ilfoveanu, Nicu Ilfoveanu, realizat în viziunea curatorială a Ruxandrei Demetrescu, una dintre cele mai abilitate observatoare ale spațiului artistic românesc actual. Deși reunirea celor trei artiști nu este o premieră, ei expunând de mai multe ori împreună, actuala propunere curatorială reușește nu doar o omogenizare a celor trei discursuri, atât de diferite nu doar ca tehnică dar și ca demers conceptual, cât și evidențierea elementelor care apropie cele trei amprente vizuale într-un concept comun ce transmite un dialog de substanță.
Sorin Ilfoveanu este încă din anii ’70 o personalitate care stârnește curiozitatea oricărui iubitor de artă din România. Asta se întâmplă cu atât mai mult într-un oraș de provincie cum este Craiova, unde creația acestui artist este expusă acum în premieră. Selecția lucrărilor cuprinde o serie de picturi și desene care relevă latura levantină a sufletului său, acea coardă care vibrează la un anume tip de sensibilitate specifică intersecției de lumi, unde ne aflăm.
În mod evident, grafica este matricea stilistică dominantă a creației sale din ultimele decenii. Compozițiile sunt construite din linii puține ce conturează ferm personajele și foarte puțină culoare, în majoritatea cazurilor folosind un roșu permanent ce poate fi interpretat ca accent în potențarea discursului, dar și ca valoare simbolică în sugerarea stărilor de neliniște pe care lucrările sale le conțin. Sub aparența lor minimalistă, piesele induc tensiunea unor trăiri intense pe care artistul le refulează cu forță și cu o infinită înțelegere pentru tot ceea ce este uman. Vigoarea gestului, energia tușei, voluptatea cu care își construiește narațiunea care, având un puternic accent simbolic este totuși impersonală, greu de localizat, acestea sunt câteva dintre elementele care definesc o amprentă atât de ușor recognoscibilă. Jocul subtil dintre gol și plin, dintre finit și infinit pe suprafața tabloului, personajele puține și lipsite de o identitate reală, necomunicative, încremenite, potențează sentimentul unei percepții de natură metaforică în sensul unei solitudini cu accente hieratice.
Având în vedere faptul că practica artistică a lui Adrian Ilfoveanu este sculptura, am putea considera că artistul își conturează lumea în volum. În pofida acestei evidențe avem surpriza că discursul său se concentrează, nu atât pe materialitatea obiectelor, cât pe dimensiunea lor cultural spirituală. Și în acest sens, avem o importantă mărturie a sa: „Inspirația vine din viață, din lucrurile pe care le în tâlnesc zi de zi. Din dar și din cultură. Pot să zic că toa tă cultura lumii a fost profesorul meu. Muzica, de pil d ă. Eu cred că sculptura este o muzică a formelor. Și eu chiar aud muzica formelor. Iar temele mele mitice mi le iau din marile cărți, din filozofia indiană și din Biblie. Cât despre sculptura greacă arhaică sau goticii sau Brâncuși ori Henry Moore – mă inspiră mereu în cântarea care mă cuprinde în fața artei lor.“
Am putea considera că universul lui Adrian Ilfoveanu se încheagă pe aceste coordonate ale sensibilității și ale unui orizont cultural înalt, dar privindu-i mai atent lucrările nu putem omite detaliul tehnic, abilitatea unei manualități bine stăpânite care nu apare decât ca rezultat al unui exercițiu îndelungat, în urma căruia reușești să stăpânești materia, indiferent sub ce formă este: lemn, piatră sau bronz. De aceea, Păsările, motivul său preferat, au această dublă dimensiune, cea a sensibilității dar și a unui „savoir-faire“, cum inspirat a denumit-o Ruxandra Demetrescu și care, dau măsura adevărată a unei lumi deopotrivă eterică și totuși bine ancorată în realitate, fragilă și totodată atât de puternică.
Nicu Ilfoveanu este poate natura cea mai dilematică a acestui trio artistic dar și familial, lucrările sale fotografice potențând nu doar sensibilitățile cât și anxietățile acestei bogate moșteniri genetice. Evoluând în domenii precum fotografia, filmul și publicațiile fotografice, artistul manifestă un interes special pentru istoriile marginale și spațiile periferice, unde motivul/tema ne propune imagini de o adâncă sensibilitate, într-un demers conceptual rafinat.
Însă ceea ce mi-a stârnit interesul, dintre lucrările prezentate acum, a fost ciclul de peisaje supradimensionate unde deși, în aparență, putem să ne regăsim cu toții, în detalii, nuanțe sau emoții, de fapt, fiecare privitor are propria sa percepție, autentică și foarte personală. Este o formă de discurs dual în care o realitatea de tip documentar induce lecturi personalizate ale aceleiași imagini și totodată un sentiment apăsător de singurătate pe care doar în lucrările fotografice ale lui Tedy Brauner le-am mai întâlnit.
Dar ceea, ce consider ca fiind novator în practica sa actuală este seria de lucrări realizate după fotografii vechi, cu autori necunoscuți, pe care artistul le reinterpretează conferindu-le noi semnificații. Resemantizarea unor trasee comune care, nu de puține ori, în variantele lor originale sunt banale sau frizează kitch-ul, ne sunt livrate de Nicu Ilfoveanu într-o lectură ofertantă, în care amprenta desuet memorială este reformulată dintr-o perspectivă contemporană.
expoziția Vizualitate și materialitate. Trei ipostaze ale imaginii: Sorin Ilfoveanu, Adrian Ilfoveanu, Nicu Ilfoveanu propune trei viziuni de percepție a realității, fiecare dintre acestea situându-se în dezacord cu direcțiile și comandamentele sociale care bântuie „uniforma“ artei contemporane. Ceea ce omogenizează identitatea discursurilor vizuale ale lui Sorin, Adrian și Nicu Ilfoveanu nu este conexiunea sanguină, așa cum ușor am putea presupune, ci convingerea că, trecând peste impasul generațional, arta este în primul rând emoție pură. Din această perspectivă mesajul, deși este un element foarte important al actului de creație, dincolo de natura sa socială, politică sau culturală, nu poate fi decât adiacent „sensibilității pure“ așa cum o definea Kazimir Malevici, unul dintre inițiatorii artei nonfigurative. Iar propunerile artistice ale celor trei sunt plenar conectate la această vibrație care este emoția artistică, dimensiunea nevăzută și totuși atât de concretă a unei/unor sensibilității autentice.